de Florina Vevera

Găsesc foarte interesantă o dezbatere legată de regiunile care devin independente și autonome prin separarea lor de țările mamă, în interiorul UE.

Dacă o regiune din interiorul UE devine independentă prin referendum național, asta nu înseamnă că devine automat un membru UE! Prin urmare, noul stat/regiune trebuie să fie recunoscut ca stat și apoi să urmeze pașii necesari pentru accederea la UE.

UE s-a confruntat deja cu un referendum pentru Independența Scoției, în 2014 și cu problema Catalonia.

Poziția legală a Comisiei Europene este aceea că o regiune care se separă de un stat membru și devine un stat recunoscut internațional (implicând statutul de membru ONU, care înseamnă o avizare a Consiliului de Securitate ONU urmată de un vot al Adunării Generale a ONU) nu aparține automat UE, ci trebuie să-și negocieze un tratat de aderare.

Cu condiția ca statul din care regiunea s-a separat să nu-i voteze negativ intrarea, ar trebui să fie relativ simplu, pentru că regiunea face parte din statul de membru, care deja îndeplinește condițiile/regulile UE.

Membrii UE sunt state suverane, chiar dacă au fost de acord să delege anumite puteri Consiliului UE. Să ne amintim că în problemele importante, orice membru UE poate da veto noii legislații UE. De asemenea, când Tratatul de la Maastricht a fost negociat, semnat și ratificat, posibilitatea de a nu se supune legislației UE a fost acordată Marii Britanii și altora – în problema Euro. Dar schimbările din tratate și alte aspecte legislative, care afectează direct Zona Euro trebuie încă să fie aprobate în unanimitate, inclusiv de membrii non-Zona Euro. Două state membre s-au opus ”pactului fiscal”: dificultățile au fost eludate prin încorporarea noilor reguli nu într-un nou Tratat, ci într-un acord interguvernamental, în același mod folosit și în cazul înțelegerilor Schengen și Dublin privind controlul la graniță.

Premierul britanic, David Cameron și Primul Ministru al Scoției au fost de acord în mod formal ca să dea dreptul votanților din Scoția să decidă asupra  sorții unei uniunii care datează încă 1707. Înțelegerea de la Edinburg a garantat scoțienilor un vot asupra independenței. Termenii referendumului au fost subiectul luptei pentru putere între Londra și Edinburg. Deși The Telegraph a prezentat-o ca pe o victorie pentru David Cameron, referendumul a oferit scoțienilor singura ocazie să iasă din Uniune. Alex Salmond si-a dorit o a doua opțiune, să rămână în Uniune, dar să se confere mai multe puteri Parlamentului Scoțian.

Pe de altă parte, calendarul pentru vot a fost un pas înapoi pentru Cameron, care și-a dorit un referendum mult mai devreme. Doi ani de campanie i-au vor oferit lui Salmond timp să-și construiască o susținere puternică în favoarea independenței. Cameron spunea că este încrezător că scoțienii vor ajunge în final la concluzia că Scoției îi va fi mai bine în cadrul Uniunii. 84,59% dintre cetățenii cu drept de vot au votat, dintre care 55,3% cu „Nu”, iar 44,7%  cu „Da”. O Scoție independentă ar fi trebui să aplice pentru statutul de membru al UE. Ministrul de externe a vorbit despre o Scoție independentă în relație cu UE.

Subiectul este unul important, mai ales cu potențialele secesioniste ale Cataloniei și Scoției. Acest lucru nu se va întâmpla dacă actualele membre UE, Spania și Marea Britanie se opun.

Scoția, Catalonia sau altele nu ar deveni în mod automat membre UE, ci vor trebui să-și negocieze statutul de membru UE. Insă, deoarece legislația moștenită este în concordanță cu legislația UE, asta nu dura foarte mult.

Scoția a votat împotriva independenței, dar Catalonia este o întrebare cu răspuns deschis, deocamdată. Același lucru ca și în cazul scoțienilor s-ar aplica și pentru Catalonia dacă ar decide să se rupă de Spania. Catalanii ar merge la urne, iar partidele pro-independență s-ar putea să câștige. Ei spun că vor un referendum pentru secesiune și susțin că Catalonia ar fi parte a UE. De fapt, nu este atât de simplu.

Dacă regiunea s-ar separa formal, se poate să trebuiască să renunțe la euro și să părăsească UE – cel puțin temporar – asta dacă nu obține o înțelegere temporară din partea tuturor statelor membre UE existente. Fostul președinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a reamintit că Catalonia ar trebui să reaplice pentru statutul de membru; și asta s-ar fi aplicat și Scoției. Renunțarea la euro ar putea duce la serioase perturbări economice. Mai mult, guvernul regional catalan ar rămâne în mare parte îndatorat și nu ar mai putea conta pe ajutorul fondului de ajutor ESM.

Credit Suisse a fost citată în The Washington Post declarând că estimează că PIB-ul Cataloniei ar scădea cu 20% dacă pleacă, pentru că companiile ar pleca, iar comerțul cu Spania ar avea de suferit: ”o scădere de 20% (în Catalonia) a venitul pe cap de locuitor ar face ca Catalonia să scadă sub nivelul din restul Spaniei”, estimează Raportul, ”și asta ne-luând în calcul efectele posibile care rezultă din ieșirile de capital, instabilitatea financiară și introducerea noii monede”.

Liderii catalani, și într-o mai mică măsură SNP – Scottish National Party, cred că le-ar fi mai bine dacă nu ar mai trebui să contribuie la pușculița comună (lucru mai puțin adevărat în ceea ce privește Scoția, acum că producția de petrol a crescut). Această atitudine egoistă este asemănătoare cu cea a Ligii Nordului a lui Bossi din Italia, deși desigur Scoția și Catalonia sunt mult mai înrădăcinate în istorie decât imaginara Padania.

Liderii scoțieni și catalani ar trebui să realizeze că statutul de membru UE necesită aprobarea tuturor celor 27 de state membre UE din prezent. Există indicii că Spania a fost foarte clară ca va vota veto unei cereri de aderare din partea Cataloniei. Opozanții independenței au spus că planul a promis mai mult decât este sigur că va obține, din moment ce presupune acordul unei game largi de organisme externe, inclusiv celelalte 27 de țări membre UE, membrii NATO și guvernul britanic.

Una din cele mai controversate probleme în dezbatere a fost ce monedă va folosi o Scoție independentă. Noilor membri ai UE li se cere să-și ia toate angajamentele pentru ca la un moment dat în viitor să adopte moneda euro, chiar daca nu este stabilit un anume orizont fix. În loc să folosească euro, guvernul scoțian plănuiește să continue să folosească lira sterlină în urma unei înțelegeri negociate cu restul Marii Britanii pentru a forma ”zona sterlină”. Dar guvernul britanic nu este de acord, argumentând că recenta criză din zona euro demonstrează că o uniune monetară nu poate fi menținută cu succes fără „o integrare politică și fiscală solida”, exact ceea ce o Scoție independentă ar distruge. Guvernul a menționat dependența Scoției de veniturile din petrol și gaze, ca pe unul dintre motivele pentru care cele două economii separate nu ar putea avea o rată a dobânzii comună, stabilită de Banca Angliei.

Pe de altă parte este în mod clar dreptul catalanilor să-și decidă propriul viitor. Ei au un teritoriu contiguu, o limbă comună – excepție făcând catalani spanioli care trăiesc acolo, și sunt mulți – o istorie comună (deși în general comună cu a Spaniei). Catalonia s-a alăturat Aragonului în 1258 când în urma Tratatului de la Corbeil, regele Franței a renunțat în mod oficial la supremația sa asupra Principatului Cataloniei în favoarea regelui Aragonului, James I. În 1410, Regele Martin al Aragonului a murit fără să aibe descendenți și sub Pactul de la Caspe, Ferdinand de Antequera – din dinastia Castiliană de Trastámara – a primit coroana Aragonului ca Ferdinanad I de Aragon. De atunci soarta Cataloniei a fost legată de cea a Spaniei, ceea ce a dus și la unire. În primii 30 de ani ai secolului 20, Catalonia a câștigat și apoi a pierdut anumite grade de autonomie cu diferite ocazii, și-a primit primul statut de autonomie în timpul celei de a doua Republici Spaniole din 1931. Victoria lui Franco în războiul civil a abolit ce rămăsese din autonomia Cataluniei. Odată cu adoptarea Constituției Democratice Spaniole din 1978 la trei ani după moartea lui Franco, Catalonia și-a recuperat autonomia politică și culturală. Se pare însă că acest lucru nu este de ajuns pentru naționaliștii catalani.

În comparație, Nordul Italiei este de asemenea cea mai avansată regiune din țară, unde Liga Nordului a lui Umberto Bossi insistă pentru independența ”Padaniei”, în esență pentru că nu dorește ca bogatul Nord al Italiei să susțină mai puțin dezvoltatul Sud, tot așa cum naționaliștii catalani nu vor să-și împartă bogația cu alții, mai ales cu regiunile mai puțin dezvoltate. Comparația se oprește însă aici, deoarece Padania are puține rădăcini istorice și nici o limbă care să o distingă de restul Italiei.

La final, UE este o uniune de națiuni: unii vor să o înlocuiască cu o uniune de regiuni. Acest drum ar fi unul destul de periculos de urmat.

Suveranitatea se bazează pe o serie de factori inclusiv voința poporului, un contract social comun, disponibilitatea și abilitatea de a controla granițele și apele teritoriale, etc.

Nu ar trebui ca măcar experții în relații internaționale să se înțeleagă în ceea ce privește o aplicare comună și consecventă a principiilor de bază, a prevederilor cu privire la granițe și a legislației internaționale, când discută aceste cazuri?