de Gabriel Andronache

Raportul privind competitivitatea la nivel global realizat de World Economic Forum pentru perioada 2011–2012,plasează România pe locul 77, în scădere 10 locuri de la evaluarea 2010 – 2011, fiind penultimul dintre statele UE (Grecia este pe locul 90, Bulgaria pe locul 74).

În clasamentul privind prosperitatea la nivel internaţional pentru 2012 (Legatum Prosperity Index), România ocupă locul 60, la 11 locuri după ultima clasată din UE, Grecia. Cele mai mici punctaje au fost înregistrate la încrederea în instituţiile financiare şi în măsurile luate de autorităţi pentru combaterea sărăciei.

Aceste cifre certifică senzaţia pe care orice român trebuie să o fi simţit măcar o dată şi anume că în România „mai este totul de făcut..”, cum scria Ioana Pârvulescu într-o carte despre atmosfera din România secolului al XIX lea (În intimitatea secolului al XIX lea).

Ne putem raporta la această realitate în două modalităţi – una pesimistă „asta e, aşa e neamul românesc, nu se poate face nimic” şi, evident, una mai puţin pesimistă (optimistă mi se pare totuşi un cuvânt prea greu) în care putem încerca să demonstrăm că de data asta chiar o să facem ceva şi o să privăm generaţiile viitoare de ocazia de a mai spune „mai este totul de făcut”.

Poate chiar acum este momentul – Uniunea Europeană încearcă să renască mai puternică, după criza economică,  şi să devină mai competitivă la nivel internaţional, având nevoie de un nivel ridicat de competitivitatea în toate statele membre.

Al doilea mandat al lui Barack Obama se anunţă axat pe „reconstruirea Americii”, deci cu accent pe problemele interne şi cu o preocupare crescândă faţă de consecinţele negative pe plan intern a unei implicări costisitoare în exterior. Unul din lightmotivele post-reinevstire este „come home and rebuild America”.

Realităţile economice şi consecinţele acestora, în special în plan social, au condiţionat, într-o manieră fără precedent, încă din Strategia Naţională de Securitate din 2010 (a SUA)  poziţionarea faţă de problemele de politică externă. Scrisă în plină criză economică, Strategia poartă pecetea acesteia – „suntem disciplinaţi de criza economică devastatoare”, semnalând importanţa consolidării economice a Americii, progresului în domeniul cercetării şi securităţii energetice.

În prezent perspectiva independenţei energetice a SUA prin exploatarea gazelor de şist şi creşterea extracţiei de petrol (estimată la 25% la pentru acest an de către Administraţia SUA a Informaţiilor privind Energia – US Energy Information Administration) bulversează atât dezbaterea pe plan internaţional referitoare la energie, cât şi pe cea privind relaţiile internaţionale. Estimările referitoare la preţul petrolului în 2013 variază între 90 şi 120 /USD barilul, analiştii aşteptându-se la o volatilitate accentuată, pe o piaţă deja tensionată de consecinţelor sancţiunilor economice aplicate Iranului, conflictele din Nigeria, instabilitatea din Algeria şi Libia.

Interdependenţa între politica energetică şi cea externă alimentează şi subiectul privind consecinţele reconfigurării politicii externe a unei Americi independente energetic. În evaluările NATO de exemplu se consideră că securitatea energetică deţine potenţialul de a crea o criză majoră sau, cel puţin, că încercarea de a asigura furnizarea garantată a cantităţilor necesare ar putea să modeleze din ce în ce mai mult politica externă şi priorităţile statelor membre NATO şi din întreaga lume.

Transferând preocupările strategice cu privire la energie în România, oricât am fi de uimiţi putem să spunem că lucrurile nu stau chiar atât de rău. Da, stau mult mai rău decât ar trebui să stea raportat la potenţialul naţional, dar totuşi…există perspective?

O evaluare sumară a potenţialului energetic al României ne îngăduie să sperăm – pot fi produse toate tipurile de energie, participăm la proiecte strategice precum Nabucco Vest …şi atunci? Ce ne lipseşte? În primul rând o Stategie Energetică Naţională coerentă şi conectată la realitate. În al doilea rând ar trebui să înţelegem că securitatea naţională depinde şi de energie şi orice derapaje în acest domeniu pot avea consecinţe mult mai grave decât pierderile la bugetul de stat.

Cu investiţiile necesare sectorul energetic poate fi cel care face diferenţa, pentru că în jocul energetic european România trebuie să se comporte în concordanţă cu cărţile pe care le are în mână – cele de quintă royală şi să îşi revendice locul meritat.

Dezvoltarea acestui pilon de competitvitate va deschide drumuri şi pentru celelalte domenii care sunt luate în calcul în evaluările internaţionale pe acest subiect – infrastructură, comunicaţii, macroeconomie, eficienţa pieţelor de bunuri, inovarea etc.  Şi cel mai important va reprezenta combustibilul ideal pentru motorul economiei româneşti firmele private.

„Competitivitatea micro-economică determină creşterea celei macro-economice”, a spus unul dintre cei mai cunoscuţi experţi în competitivitate, Michael Porter, profesor la Harvard, prezentând eforturile destinate creşterii productivităţii firmelor ca unică soluţie de progres economic.

Numai după ce acest sector este suficient dezvoltat reformele din domeniul social, politic şi macroeconomic pot avea şanse şi pot produce schimbările dorite.