Asistăm în ultima perioadă la un nou „trend” în inspecţiile fiscale. Din ce în ce mai des, autorităţile fiscale se îndreaptă împotriva contribuabililor oneşti, în dorinţa de a recupera sumele datorate de contribuabili care, prin activitatea lor, fraudează bugetul statului.

Despre ce este vorba: Codul Fiscal a introdus prevederi clare referitoare la tranzacţiile efectuate de agenţii economici cu contribuabili inactivi – aceste tranzacţii nu beneficiază de deductibilitate, nici în ceea ce priveşte impozitul pe profit, nici în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată. La o primă vedere putem concluziona că este absolut firesc să fie aşa: un contribuabil corect trebuie să depună declaraţii fiscale periodice, în conformitate cu cerinţele legislaţiei în vigoare şi trebuie să îşi achite obligaţiile fiscale. În încercarea de a limita fraudele fiscale şi evaziunea, care aşa cum se ştie au ajuns în Romania la un nivel îngrijorător, autorităţile au impus o măsură suplimentară pentru astfel de contribuabili. Pe lângă înscrierea acestora într-un registru special, publicat pe site-ul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, au îngrădit dreptul de deducere al cheltuielilor şi taxei pe valoarea adăugată al celorlalţi contribuabili, care desfăşoară tranzacţii cu aceşti „inactivi”. Măsura este bună – prin limitarea dreptului de deducere pentru astfel de tranzacţii, statul îşi întăreşte practic forţa de control – verificarea listei de contribuabili inactivi devenind asfel o obligaţie de diligenţă a fiecărui contribuabil din România, care odată neîndeplinită, atrage după sine sancţiunea nedeductibilităţii tranzacţiei.

Însă, cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, trebuie să ne raportăm la aplicarea practică a acestei dispoziţii legale. Să exemplificăm: o societate comercială intră într-o tranzacţie cu un partener, face toate verificările impuse de lege, ataşează contractului încheiat şi facturilor primite dovada verificării registrului contribuabililor inactivi a partenerului de afaceri şi având în vedere că acesta nu figurează în listă, desfăşoară tranzacţii economice cu acesta. După câţiva ani (în interiorul perioadei de prescripţie de 5 ani), organele fiscale efectuează un control de fond la societatea în cauză. Conform procedurii, pentru a verifica autenticitatea tranzacţiilor, se dispun controale încrucişate la partenerii de afaceri ai societăţii. Surpriză, unii dintre aceştia fie nu sunt de găsit la sediu, fie au fost între timp declaraţi inactivi, fie pur şi simplu au dispărut (NB – toate acestea întâmplându-se mult după perioada în care societatea din exemplul nostru a desfăşurat tranzacţiile). Ce se întâmplă în acest caz?

Am putea crede că autorităţile vor face eforturi să recupereze paguba de la cei care au făcut-o, adică de la evazionişti. Nicidecum, observăm recent o practică extrem de periculoasă: autorităţile fiscale aplică prevederile art. 11 din Codul fiscal considerând că tranzacţiile efectuate de societate au fost „nereale” sau „fictive” deoarece acei parteneri nu mai sunt acum de găsit (deşi contribuabilul face dovada că la data plăţii facturii furnizorul lui nu era declarat inactiv!). Drept pentru care pun în sarcina societăţii plata tuturor obligaţiilor fiscale (impozit pe profit şi TVA) aferente acelor tranzacţii. În plus, dobânzi şi penalităţi de întârziere de la data tranzacţiilor până la zi. Şi pentru că aceasta nu pare de ajuns, în general astfel de cazuri se soldează cu sesizări penale, deoarece autorităţile consideră că sunt îndeplinite circumstanţele săvârşirii unei infracţiuni.

Ce se întâmplă de acum încolo este şi mai interesant. Contestaţia administrativă înregistrată de societate împotriva actului de control nu mai poate fi soluţionată de organele fiscale, soluţionarea ei suspendându-se până la dezlegarea cauzei penale (pe principiul „penalul ţine în loc civilul”). Şi uite aşa, societatea noastră îşi vede închise brusc în faţă toate porţile către justiţie, poate singura care ar putea să-i soluţioneze cazul, pentru o perioadă ce poate dura câţiva ani buni. Să nu mai vorbim de faptul că sumele datorate trebuie plătite la momentul emiterii deciziei de impunere indiferent dacă aceasta a fost contestată sau nu (contestaţia nu suspendă executarea iar dacă suspendarea executării nu este obţinută de societate, separat, pe calea unei alte acţiuni în instanţă, obligaţiile stabilite prin decizia de impunere sunt datorate imediat). Şi, pe acest drum, cu drumul spre justiţie blocat şi sumele datorate executate silit, societatea din exemplul nostru se îndreaptă cu paşi repezi spre insolvenţă sau poate chiar faliment. Ceea ce evident nu ajută deloc la scăderea şomajului…

Ce se întâmplă de fapt? În cazul în care controalele încrucişate găsesc nereguli la unii contribuabili, autorităţile fiscale devin extrem de circumspecte sau poate chiar înfricoşate la ideea că, în cazul în care şi-ar pune semnătura pe actul de control, ar putea deveni personal răspunzătoare sau investigate în calitate de potenţiali complici la fraudă/evaziune fiscală. Şi atunci, de ce şi-ar pune „pielea la saramură” pentru alţii, când ar putea în schimb să pună capul pe pernă liniştiţi. Ce nu înţeleg autorităţile este că nu pot invoca propria lor culpă – aceea de a nu fi în stare să identifice evazioniştii la timp şi nu pot pune în spatele unui contribuabil corect şi diligent lipsa lor de diligenţă. Ce iarăşi nu înţeleg autorităţile este faptul că şi un contribuabil lezat în dreptul său se poate întoarce împotriva lor, invocând „abuzul în servciu” care în unele cazuri este mai mult decât evident. Nu este mai puţin adevărat că rar am văzut cazuri în care un contribuabil recurge la un asemenea demers şi încă şi mai rar cazuri în care procurorii nu au considerat de cuviinţă să soluţioneze prin NUP sesizările penale făcute de contribuabili. Pentru toate există însă un început….
http://www.biris.ro/blog/cum-omoara-fiscul-contribuabilii-corecti