de Gabriel Biriș

Sfârșitul anului 2013 ne-a adus alte modificări fiscale. Unele bune, cum au fost exceptările de la impozitul pe profit ale câștigurilor de capital sau posibilitatea de a reporta cheltuielile de sponsorizare, altele foarte rele, cum a fost noul impozit pe construcții sau modificarea formulei de calcul a cursului pentru acciză, care astfel a ajuns la 4,7380 lei/euro.

Citind aceste noi măsuri, mi-a venit o idee: să fac un inventar al modificărilor aduse de guvern și parlament codului fiscal și celui de procedură fiscală, de la începutul crizei. Și l-am făcut, incluzând comentariile mele și scoruri pentru fiecare măsură!

Din 2009 și până astăzi sunt peste 150 de modificări doar la coduri (!), fără a include toate modificările de formă, ale modului de declarare al unor impozite și taxe, ci doar acele modificări ale celor două coduri importante (Codul fiscal și Codul de procedură fiscală) care au avut un impact direct în modul de calcul și plată al impozitelor de către contribuabili.

Nu au fost incluse în inventar taxele pe resursele minerale sau modificarea redevențelor pentru resurse minerale, precum nici taxa de primă înmatriculare/mediu pentru autoturisme, aceasta din urmă contribuind semnificativ la prăbușirea pieței auto.

Scopul acestui studiu/inventar nu este acela de a aduce critici, ci de a evidenția, într-un format unitar și concentrat, atât numărul uriaș al modificărilor cât și calitatea acestora. Nu este util a se face un inventar al scorurilor date fiecărei măsuri, deoarece importanța fiecăreia diferă.

Calificativele foarte proaste acordate creșterii TVA sau introducerii impozitului pe construcții nu au cum să fie compensate de calificative bune sau foarte bune date unor măsuri cu aplicare punctuală, la fel cum calificativele bune sau foarte bune date unor măsuri care corectează erori grave nu pot constitui motiv de mândrie pentru niciun guvern.

Concluzia pe care am putut-o trage este că până acum niciun guvern nu a avut realizată o strategie coerentă pe 1 an, nicidecum pe 5 sau 10 ani, care să asigure atât condiții de dezvoltare economică cât și echilibru bugetar, deziderate ce pot fi atinse simultan. Imensa majoritate a măsurilor au afectat direct capacitatea antreprenorilor, au redus semnificativ atractivitatea țării noastre pentru investitorii străini și au creat neîncredere în capacitatea guvernului de a găsi soluții, de a stimula creșterea economică.

Rezultatul politicilor fiscale din ultimii ani se simte acut și astăzi: nivel foarte redus al investițiilor directe în economie, număr mic de locuri de muncă – peste 2 milioane de români au plecat să lucreze în străinatate în ultimul deceniu, iar raportul dintre numărul angajaților și cel al pensionarilor este deja subunitar, ceea ce reprezintă un risc major social pe termen mediu.

Marile probleme ale fiscalității românești au rămas nerezolvate, în ciuda unui număr uriaș de modificări aduse legislației atât de guvernele Boc, cât și de Ponta. Ne referim aici în special la evaziunea în domeniul TVA și al accizelor, munca la negru, conformarea voluntară redusă.

Nu au fost reformate nici impozitele pe proprietate, iar măsurile de susținere ale pieței auto și înnoire a parcului auto național au contribuit la prăbușirea pieței și nu la creșterea ei. Consumul intern, element ce ar trebui să fie principalul motor de creștere al economiei, scade de 5 ani, încontinuu.

Măsurile luate – de creștere a fiscalității, nu aveau cum să ajute. Ele au fost, în cea mai mare măsură, prociclice și au amplificat efectele crizei, la fel cum de altfel și măsurile de politică fiscală din perioada boom-ului imobiliar au amplificat bula speculativă (prin neimpozitarea câștigurilor din tranzacții imobiliare) și au mărit potențialul distructiv al acesteia.

Acest lucru se întampla în timp ce investitorii serioși erau impozitați excesiv, în special în ceea ce privește costurile salariale… De altfel, pentru o mai fidelă reflectare a realității, studiul va fi în curand completat de un inventar al măsurilor luate în perioada 2005 – 2008.

În plus, față de creșteri de impozite și introducerea unora noi, prea multele modificări în ceea ce privește sarcinile declarative (cu efect în ceea ce privește costurile de administrare) nu au ajutat aproape deloc la reducerea evaziunii.

Mărturie a eșecului politicilor fiscale în România stau rapoartele Consiliului fiscal dar și studiile Comisiei Europene care confirmă că gradul de colectare al TVA în România este doar puțin peste 50 % (52 % față de media europeană de 80 % și Bulgaria 85 %).

Nici creșterea impozitelor și taxelor, introducerea de noi taxe, precum nici agresivitatea crescută a controalelor fiscale din ultima perioadă nu au îmbunătățit situația. ANAF și-a abandonat complet rolul de suport, informare și de îndrumare a contribuabilului, pentru ca acesta să fie în măsură să înțeleagă și să aplice corect reglementările fiscale prevăzute de lege. Prezumția de nevinovăție nu există, singurul scop al inspectorilor este să stabilească impozite suplimentare și penalități, chiar cu riscul falimentării contribuabilului și a pierderilor de locuri de muncă.

Concluzia: Este timpul să lucrăm împreună pentru a găsi soluții viabile ce pot fi implementate în termen scurt și care pot rezolva cu adevărat problemele actuale cu care se confruntă România. Asta, bineînțeles, dacă cineva se mai gândește la economie..