Eu chiar am crezut că scuturătura începută în 2008 îi va aduce pe mulţi angajaţi cu picioarele pe pământ pe parcursul anului 2009, iar în 2010 abia dacă vor mai fi câţiva care să nu fi înţeles încă ce i-a ajuns din urmă. Şi cu studenţii credeam se va întâmpla la fel. Şi uite că suntem deja în 2013, privesc cu stupoare şi mă întreb cu îngrijorare dacă sunt eu prost sau mai pot există şi alte explicaţii.

Iată cum stau lucrurile: IT-istul cu care am lucrat ani de zile a intrat în politică şi nu mai are timp să se ocupe de noi. Eu l-am încurajat foarte tare să facă asta, chiar dacă ştiam că o să pierd un om bun în firmă. Am pus şi eu nişte anunţuri pe Internet, ca tot angajatorul, ca să găsesc un IT-ist nou. Am pus şi câteva cerinţe acolo, adică ce aştept să ştie omu. În câteva minute au început să curgă comentariile, cu înjurăturile, mustrările, ironiile şi tafnelile aferente. Unul dintre ele, la întâmplare: „Prietene ce ceri tu aici este munca a 3 departamente (unde lucrez eu acum sunt 3 dep care se ocupă de tot ce zici tu aici) şi plus de asta nu contează nivelul pe care tu îl ceri de la angajat … numai ideea că ceri toate astea doar de la 1 om… mi se pare foarte exagerat… nu ştiu dacă şi pt 1500+ euro se merită să te bagi în aşa ceva(repet… oricare ar fi nivelul de cunoştiinte cerut de tine) (sic !)” Un lucru să fie clar: eu ştiu bine ce e acela IT. Eu însumi am învăţat limbaje de programare, am proiectat şi dezvoltat singur aplicaţii software, am avut şi am în continuare nişte firme de IT, îmi administrez singur, când e nevoie, serverele de date, de Exchange, Active Directory şi multe altele. Ce am scris eu în anunţ că aştept de la viitorul IT-ist, un student fâşneţ şi neputuros învaţă într-un an de zile, fără probleme. Sau în doi, dacă nu e el printre cei mai deştepţi din clasă. Şi când termină şcoala se poate angaja cu o leafă mai mare decât a părinţilor lui la un loc. Şi ce văd? Nici picior de student sau de tânăr absolvent printre aplicanţi! În schimb, oameni cu 10, 20 de ani de « experienţă », care îmi înşiră cu mândrie lista lor de « cunosţinte », listă în care regăsesc, de obicei, cam jumătate din ce pusesem eu în anunţ. Ca să nu mai spun şi că mulţi dintre ei tocmai au aflat că se li duce de râpă firma care i-a angajat sau că li se desfiinţează postul şi sunt uluiţi, trăsniţi, stupefiaţi, bulversaţi, năuciţi, buimăciţi de o asemenea ştire. – Şi cum, nu te-ai gândit că firma ar putea să aibă probleme, să nu mai meargă afacerea? – Nuuuu… – Dar nu te-ai uitat pe geam, nu ai văzut ce e afară, pe piaţă ? – Ba da, dar… – Şi nu te-ai gândit că ai putea fi obligat să-ţi cauţi un nou job, într-o zi ? – Nu… – Şi că vei fi obligat să concurezi pe acelaşi post şi cu oameni cu 20 de ani mai tineri ca tine, care ştiu să facă aceleaşi lucruri la fel de bine ? Şi care ar putea cere€“ – şi obţine -€“ acelaşi salariu ca şi tine ? – ?!? – Şi de ce nu ai învăţat mai multe în toţi anii aceştia, că să nu ajungi într-o astfel de postură? – Păi nu mi-a cerut nimeni… Nici nu m-a trimis la cursuri. Şi, oricum, la salariul astă mi-am făcut treaba foarte bine. – ?!? Ca să sintetizez, lupta de clasă continuă pe toate fronturile în România, şi timpul, crizele şi alte întâmplări mai schimbă câte puţin raporturile de forţe şi formele de manifestare, însă nu şi esenţa ei. Angajatorul zice: « Ei, să îmi arate omu` ce ştie, mai întâi, şi că vrea să pună osu` la treabă şi să vezi cum îi dublez eu salariul în şase luni şi îl trimit la embea şi peste tot ». Angajatul zice: « Ei, să-mi deie el mai întâi 2.000 de parai pe lună şi un Passat, şi să vezi după aceea ce sunt eu în stare să fac, cum o să învăţ engleza în două luni, să fac grafice în Excel şi cum o să mă îmbrac curat şi îngrijit în fiecare zi când vin la birou ». Marea întrebare e cine cedează primul. Când merg afacerile din plin, în perioade de creştere economică, cedează angajatorul. În criză, când merg toate prost, nu cedează niciunul…

www.adevarul.ro