Gratian Mihailescu: Am fost zilele trecute la Tnb Teatrul National Bucuresti la Exil și piesa încă lucrează cumva în mine

Am fost zilele trecute la Tnb Teatrul National Bucuresti la Exil și piesa încă lucrează cumva în mine. De miercuri încoace mă gândesc la lucruri legate de România, la parcursul meu din ultimii 20 de ani, la lucrurile care s-au întâmplat, la politică, la oameni, la unele schimbări care s-au făcut, la ce mai trebuie făcut dar și la cât de nasol e încă în unele locuri/domenii.
Mă întreb oare cum ar fi fost parcursul meu dacă rămâneam în State, la New York, în 2007, sau San Francisco în 2016, atunci când m-am gândit la asta. Sau la Bruxelles în 2009?! Sau în Germania în 2006?! Am avut o relație de love-hate cu România. De fiecare dată când plecam, juram că nu mă mai întorc, iar după ceva timp mi-era dor de locuri, de prieteni, de familie. Mă întorceam, și iară începea agonia: fără job, fără să fiu înțeles, fără bani, fără viitor. Când am decis să rămân, prietenii de afară mi-au spus că sunt sado-masochist.
Fac 45 de ani. Acuș. Asta pentru cei care cred ca sunt tânăr, neexperimentat și visător. (Claudiu Butacu & Marco Badea zilele trecute ziceau că sunt pe-acolo, pe la 35). Vă mulțumesc, dau și berea data viitoare
Ehh…am trăit revoluția, mineriadele și tot ce a urmat după. Am fost prin așa zisa tranziție şi nu m-am adaptat la ea deloc. Am urât-o, depresii mari, practic am fost un “inadaptat al societății” dacă e să-mi definesc existența între 2000-2015. Am trăit mare parte din timpul ăsta în Vestul României, dar și prin Europa cu studii și burse.
Reșița -Timișoara a fost drumul pe care l-am făcut cu trenul, autostopul sau mașina. Am trăit sub Frunzăverde (cei mai tineri nu știți de ce vorbesc eu aici) însă cu oameni politici ca el am crescut și mi-am dorit schimbarea de atunci. Așa am crescut. Din lumea aia vin…
La un moment dat zice în piesă Emilian Oprea că sistemul trebuie schimbat, dar sistemul suntem noi. Da, da, noi suntem sistemul și noi tre să ne schimbăm.
Scriam în VICE România prin 2014 că „România este țara descrisă în După dealuri/ Beyond the Hills a lui Mungiu, unde o tânără cu probleme psihice moare în urma unui ritual de exorcizare, țara descrisă în Moartea domnului Lăzărescu a lui Cristi Puiu, unde un pensionar moare pentru că e cărat pe drumuri între spitale sau în @California Dreamin a lui Nemescu unde Doiaru, șefu de gară are atitudinea specifică funcționarului român: „Fuck USA, Fuck NATO, si pe ăia de la București! Aici e gara mea”. România e țara unde mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește nimic, din Filantropica lui Caranfil.”
Și tot acolo scriam, probabil tot prin perioada aia că „În România nu există transparență în procesul decizional și în sistemul politic. Nu există competență și responsabilitate în rândul clasei politice, iar calitatea guvernării este cea mai slabă din UE. Spiritual civic lipsește și înțelegem prea puțin termenul de „comunitate”. Solidaritatea, respectul și binele comun sunt rar întâlnite, iar mass-media independentă nu prea există.”
Cam asta a fost România ultimilor 20 de ani și în continuare în unele cazuri mai găsim reminiscențe. Dar lucrurile au evoluat mult de atunci.
Aveam 30 și umpic când scriam textele ălea și acumulasem multe frustrări, dezamăgiri, decepții, ani buni. Multe proiecte propuse, acceptate dar niciodată implementate. Apoi am plecat. Am plecat pentru că am fost dezamăgit și m-am întors de fiecare dată. Și acum înțeleg de ce am făcut-o. Pentru că mă simt bine aici, mă simt util, simt că construiesc, și o fac acasă.
Am trecut cu greu prin toată perioada asta, și lucrul pentru care sunt recunoscător este acela că am reușit să devin liber, independent, fără compromisuri și să muncesc pentru lucruri în care cred. Să construiesc în jurul UrbanizeHub o comunitate de oameni pasionați de orașe care doresc să inoveze și să transforme orașele. Să continui să educ, să inovez și să implic cetățenii în modelarea orașelor. Deși acum 8 ani când am început, lumea nu prea înțelegea ce vreau eu cu orașele, că acolo avem primari corupți, pentru mine urbanul însemna viață, spații publice de calitate, evenimente, inovație, cultură, viață. Și cât demult e de lucru aici. Nu ai cum să te plictisești în România
O altă întrebare a altui actor din Exil a fost „De ce nu ne implicăm, că atâta timp cât nu te implici, ce așteptări să ai.”
Din 2010, de când am început să mă implic propriu-zis, au existat mai multe valuri și propuneri de a intra în politică. Nu am făcut-o și nu regret nimic. Am prieteni care sunt europarlamentari, miniștrii, primari, parlamentari: din valul nou, care în 2010-2015, era pe baricade, la proteste, să schimbe sistemul. Au devenit ei sistem, dar lucrurile nu s-au schimbat radical, în continuare lucrurile nu sunt cum își dorește majoritatea lumii și în continuare lumea pleacă din România. În continuare se vorbește de infrastructură, tot nu avem o autostradă care să treacă România, tot nu avem spitale, tot stăm prost la educație.
Cu toate ăstea, prietenul meu filosof analist, Sorin Cucerai, de altfel un burghez anarhist ca și mine (I feel you Sorin :))) spunea în podcastul Dialog Liber că România are un progres economic fantastic pe care noi nu-l conștientizăm, România ajungând high income economy în doar 20 de ani, sărind între 2000 și 2020 peste 2 etape de dezvoltare. (Explică cum am pornit în 2000 de la low income economy și în doar 20 de ani am trecut prin lower and upper middle, pentru a fi declarat high income economy în 2019). Tot el spune că este cel mai mare progres pe care l-a făcut România în toată istoria ei de la 1859 de când există ca stat.
Îmi place de Sorin Cucerai când spune că unele din cele mai importante evenimente din istoria modernă a României ca stat, (Revoluția din 89, Democrația instalată în 1996, UE/NATO, România high income economy), s-au desfășurat în ăștia 30 de ani. „Suntem în cel mai bun moment al României zice Cucerai, dar asta nu înseamnă că suntem în paradis. Mai avem tone de treabă „
Eu, mă bucur că am luat parte și că am asistat la aceste schimbări și că ele s-au întâmplat așa. Cu toate frustrările și decepțiile cu care au venit la pachet. Că puteau să se întâmple lucrurile altcumva și atunci era mult mai rău probabil.
Cam astea sunt gândurile mele de săptămâna asta, care m-au măcinat, după piesa Exil. De asta zic, bună piesă, mergeți și voi dacă mai găsiți bilete, că poate aveți și voi parte de amalgamul ăsta de gânduri. Cred că e sănătos și face bine la minte genul ăsta de introspecții și reflecții
Ultima ora:

ObservatorȘtefan Popescu: Lumea, pe scurt…

PoliticIon M. Ioniță: Ce efecte are demisia președintelui?

EconomieRăzvan Popescu: ROMGAZ a publicat rezultatele operaționale cheie preliminare aferente anului 2024

ExternIulian Chifu: Cursa pentru partenerul de coaliție al PAS-ului Maiei Sandu la generalele din Republica Moldova

SocialAndrei Caramitru: Studiu despre analfabetismul funcțional

EvenimenteRadu Puchiu: Extrem de onorat că am avut ocazia să moderez primul Aspen Dialog din acest an – The Power of Convening in Turbulent Times

EditorialȘtefan Popescu: Lumea, pe scurt…

CulturaIonuț Vulpescu: Podcast – invitat, actorul Constantin Dinulescu (sezonul 5, episodul 1)
Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe