de Horia Garbea

O știre care consider că mă privește (in)direct, oricum m-a emoționat. Presa anunță:

„Scheletul dezgropat în urmă cu cîteva luni dintr-o parcare din orașul Leicester (centrul Angliei) aparține regelui Richard al III-lea. În urma testelor ADN, „concluzia Universității din Leicester este ca, dincolo de orice îndoială, scheletul exhumat în luna septembrie 2012 este al lui Richard al III-lea, ultimul rege din dinastia Plantageneților”, a declarat Richard Buckley, șeful echipei de cercetători. Ramășițele regelui Richard al III-lea vor fi îngropate în catedrala orașului (în 2014 n.m.).

Arheologii au descoperit în septembrie 2012 capela în care a fost îngropat regele, mort în bătalia de la Bosworth, în apropiere de Leicester, în 1485. Capela a fost demolată în secolul al XVI-lea și localizarea sa exactă a ramas necunoscută (pînă în 2012 n.m.).

Corpul bine conservat prezenta cîteva detalii esențiale: capul de metal al unei săgeți a fost găsit între vertebre. Partea din spate a craniului era spartă, aparent în urma unei lovituri cu o lamă de oțel, iar scheletul prezenta malformații ale coloanei vertebrale, provocate de o scolioză severă și perfect compatibile, conform experților britanici, cu descrierea regelui datînd din perioada în care acesta trăia”.

Așadar, nefericitul fiu al lui York, duce de Gloucester, apoi rege, ultimul rege al Angliei mort în luptă, a fost nu doar săgetat între vertebr

e ci și cu capul spart, poate de îndepărtatul său văr, „cucernicul” Richmond, care îi va urma la tron ca Henric al VII-lea, primul din dinastia Tudor. După aceea l-a mai stigmatizat și Shakespeare, trăgînd spuza pe turta lancasterienilor din care se trăgea regina „sa” Elisabeta I. De altfel Henric VII l-a executat pe ultimul Plantagenet, fiul lui Eduard IV în 1490.

Deși – acum dovedit – cocoșat, Richard era inteligent și viteaz, bun legiuitor. Dintre crimele atribuite lui niciuna nu e dovedită istoric: nici uciderea lui Henric VI în 1471, apoi a fraților săi Eduard IV și George, duce de Clarence, nici a nepoților nevîrstinici, fiii lui Eduard. Cum sugerează Shakespeare. Cel mult pe Al Doilea Duce de Buckingham l-a lichidat, deși nu cu mîna lui, condamnîndu-l la moarte pentru trădare în favoarea lui Richmond.

Richard nu a domnit decît doi ani și a murit la nici 33. Asta după ce a guvernat nordul Angliei sub domnia fratelui mai mare Eduard și așteptînd 12 ani să ajungă la tron (1471-1483). Dacă era avid de putere, putea unelti mai devreme. Cum Clarence murise și nepoții lui fuseseră declarați bastarzi prin căsătoria ilegală a lui Eduard, care fusese efectiv bigam, cu Anne Woodwille în 1483 Richard era îndreptățit să ia tronul. Despre bravura lui, cu atît mai lăudabilă pentru un ins diform, chiar Shakespeare mărturisește, prin cuvintele lui York, tatăl lui Richard:
http://horiagarbea.blogspot.ro/2013_02_01_archive.html