de Ioan-Aurel Pop

S-a întâmplat ca anul 2014 să marcheze nu numai tricentenarul morții și martiriului lui Constantin Brâncoveanu, „principele de aur” al Țării Românești (1688-1714), ci și cele trei secole trecute de când contemporanul său, principele savant al Moldovei (1710-1711), fusese ales membru al Academiei din Berlin, alături de cei mai mari cărturari europeni. Este reconfortant să rememorăm viața și creația lor. Vom înțelege astfel mai bine semnificația unor valori românești perene, de alt tip decât satul, folclorul sau bisericile pictate.

Dimitrie Cantemir a fost (după umanistul Nicolaus Olahus) al doilea creator român de anvergură continentală care s-a înscris într-un curent cultural, literar și științific european contemporan lui, fără niciun fel de decalaj cronologic. Ambii au ajuns membri ai „republicii literelor europene” și ambii și-au trăit viețile ori mare parte din ele departe de locurile de baștină (familia lui Olahus, mutată în Transilvania, provenea din dinastia domnitoare a Țării Românești). Astfel, Cantemir devenea la 1714 nu numai coleg de Academie berlineză savantă al lui Leibniz, dar era și coleg de idei cu acesta, adică un autentic preiluminist, precursor al iluminismului sau părtaș al viziunii despre lume cuprinse în ceea ce se cheamă Früh-Aufklärung. A fost precedat de pomenitul transilvănean, născut din spița dinastiei domnitoare a Țării Românești, anume Nicolae Românul (Olahus), trăitor în secolul al XVI-lea (1493-1568), care s-a simțit egalul lui Erasmus din Rotterdam, purtând cu acesta un savuros dialog epistolar. Cantemir s-a mișcat cu dezinvoltura și siguranța marii sale erudiții între mediile culturale bizantino-slav, occidental și oriental, preluând toată tradiția validă a umanismului târziu și anunțând ferm enciclopedismul veacului lui Voltaire. Comunitatea de idei dintre Olahus și Cantemir rezidă în admirația lor nedisimulată pentru clasicismul greco-latin, pentru moștenirea Romei, pentru sigiliul pe care aceasta l-a pus pentru eternitate la Dunăre și în Carpați, pentru unitatea romană și românească, pentru romanitatea și continuitatea românilor etc. Dar între cei doi sunt și diferențe tipologice, explicabile nu numai prin intervalul de peste un secol și jumătate dintre viețile și creațiile lor, ci și prin viziunile deosebitoare despre lume, despre creație, despre rosturile științei și cunoașterii în societate. Olahus s-a născut român (Valahus) și a rămas mereu așa în adâncul său (în subsidiar), dar, la maturitate, s-a simțit membru marcant al elitei ungare (Hungarus) și, mai ales, un umanist, intrat și primit cu drepturi depline în „republica literelor” europene (Europaeus). Cu Dimitrie Cantemir, cel care era principe și sta la masă cu marile capete încoronate, care dialoga cu floarea diplomației europene, care comunica direct în empireul savanților vremii, pătrundem în lumea modernă, a echilibrului european, în lumea decăderii imperiilor medievale și a afirmării națiunilor. Era o lume pe care unii au definit-o de „criză a conștiinței europene”, iar alții de „trecere de la mica la marea Europă”.

Dimitrie Cantemir este primul savant român care a făcut cunoscute Europei, în limba latină, dar și în limbi vernaculare, istoria, cultura, etnografia, așezarea geografică a țării sale, precum și originea și specificul poporului său, urmând o cale programatică, trasată printr-un plan bine conceput. Concepția acestui savant despre unitatea poporului său este exprimată în texte variate, dar reiese în chip sintetic dintr-un pasaj aflat în Historia Moldo-Valachica: „Astfel, astăzi moldovenii, muntenii, vlahii transalpini, basarabenii și epiroții se numesc pe sine cu toții cu un nume cuprinzător, nu vlahi, ci români, iar limbii lor neaoșe îi spun limba română”. În acest text, prin formula „vlahii transalpini”, se înțeleg românii de peste munți, adică transilvănenii, plasați și ei, ca și ceilalți, în corolarul unității românești, în ciuda țărilor, despărțite sub aspect politic, locuite de acești români. În afirmația de mai sus, Cantemir nu vine cu o noutate și nu face decât să consemneze un loc comun, remarcat încă din secolele XIV-XV, de către umaniștii și călătorii străini, întărit de către cronicarii și umaniștii autohtoni (născuți în Țările Române și în provinciile locuite de români și alogeni deopotrivă), reluat de străini (savanți, clerici, militari, artiști, soli sau simpli comercianți), demonstrat de istoricii și cronicarii secolului al XVII-lea etc. Cea mai extinsă și savantă argumentare a unității și originii romane a românilor, rămasă ca atare până spre finele secolului al XVIII-lea, a făcut-o Dimitrie Cantemir, în lucrarea Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, publicat într-o primă ediție la Sankt Peterburg, în anul 1717, de la Nașterea Mântuitorului (sau 7225, de la Facerea Lumii). Aici, autorul afirmă clar, din primele pagini, că neamul romano-moldo-vlahilor „necurmat lăcuește în Dachia (adecă în Moldova, în Țara Munteniască și în Ardeal)”. Unitatea și romanitatea apar însă exprimate peste câteva pagini, înainte de Prolegomena, loc în care se arată, de fapt, titlul dezvoltat al lucrării: „Hronicon a toată Țara Româniască (care apoi s-au înpărțit în Moldova, Munteniască și Ardealul) din descălecatul ei de la Traian înpăratul Râmului. Așijderea pentru numerele carele au avut odată și carele are acmu. Și pentru romanii cari de atunce într-însa așăzindu-să, într-aceiași si pănă acmu lăcuesc”. Lucrarea îi așează pe români între popoarele romanice, în cadrul lor european firesc.

Astfel, pentru Dimitrie Cantemir, românii au beneficiat în trecutul îndepărtat de o unitate politică primordială, de un stat numit Țara Românească, ale cărei baze au fost puse de romanii împăratului Traian, la începuturile secolului al II-lea al mileniului întâi. Între Dacia preromană, romană și Țara Românească generică, ca și între romani și români, autorul nu vede deosebiri fundamentale, de tip sau de structură, ci de gen sau de formă, nu de esență, ci de aparență. De aceea, numele folosite de-a lungul lucrării interferă: apar uneori Dacia în loc de Țara Românească și romani în loc de români. Cumva, fără o afirmație explicită, românii sunt priviți drept romanii adevărați, așa cum au dăinuit ei timp de peste un mileniu și jumătate pe teritoriul Daciei, numite apoi și Țara Românească, despărțită vremelnic și formal, dar rămasă în unitatea ei generică stabilă. Pentru aceasta, se dau din când în când actualizări de genul: „începătura numelui Dachii (pre care acmu țărâle Moldovii, Țara Munteniască și Ardialul stau)”. Dacia unică și eternă cuprinde – în viziunea lui Cantemir – un spațiu vast, corespunzător aceluia pe care trăiau românii timpului său (chiar dacă, mai ales spre margini, amestecați cu alte popoare): „Din pomeniții dară scriitori, curat Dachia toată hotărându-să, cele ale ei de demult hotară să cunosc, precum au fost, de la începăturile Tisei și din Țara Maramorășului până unde dă Tisa în Dunăre și din gura Tisei pe Dunăre spre răzsărit, până în gura Nistrului și de acolo luând pe apa Buhului spre miazănoapte să întoarce spre apus până la apa Axiacului și până în munții Carpatici, carii despart hotarul leșesc de cel al Ardialului”. Cu alte cuvinte, Dacia se întindea de la Tisa (spre vest) până la Nistru și Bug (spre est și nord) și de la sud de Dunăre până la Carpații Nordici. Tot acest spațiu a suferit, natural, modificări de-a lungul timpului, relevate de Dimitrie Cantemir, dar considerate de suprafață. După relatarea unei complicate și, uneori, confuze istorii antice, autorul constată: „S-au despărțit Dachiia acesta într-alte numere noaâ. Deci care de mult s-au fost chemând Dachia de mijloc, apoi s-au numit Transilvania, adecă cum zicem noi Ardialul. Între acesta și între Dunăre s-au zis Valahia mică, adecă Țara Muntenească. Între Valahia mică și între apa Prutului, așijdere între Prut și între Nistru până la Mare Negră, s-au chemat Valahie mare, adecă Moldova”. Fără preciziune cronologică, se arată savant cum marea Dacie, numită de străini de la un timp Valahia sau Volohia, s-a împărțit („despărțit”) în Transilvania (chemată și Dacia de Mijloc), Țara Muntenească (sau Valahia Mică ori Dacia dintre Transilvania și Dunăre) și Moldova (Valahia Mare sau Dacia dintre Carpați, Nistru și Marea Neagră). Prin urmare, toate țările române s-au chemat Dacia, apoi Valahia (de către străini) și au format o unitate primară. Pentru Cantemir nu are prea mare importanță faptul că Regatul Ungar a cucerit „Dacia de Mijloc”, adică Transilvania, nici faptul că tătarii și turcii „au rășluit” Moldova (la 1484 cetățile de la Dunăre și Mare erau cucerite de otomani, apoi, la 1538, Tighina devenea raia etc.) sau Țara Românească. Românii și străinii trebuiau să știe că toate erau cum fuseseră, în unitatea inițială. Este de reținut că, în urma acestei concepții, savantul moldovean preferă numele de Țara Muntenească și nu pe cel de Țara Românească (dat în mod curent principatului sud carpatic), deși Muntenia era numai o parte a țării aflate în atenție. Este clar că Țara Românească este, la Cantemir, „tot pământul locuit etnograficește de români”, cum avea să spună, după mai mult de un secol, Mihail Kogălniceanu, atunci când definea, în viziune romantică, patria. În același spirit, al viziunii unității românești văzute dinspre răsărit, Valahia Mare nu putea fi, la Cantemir, „Țara Munteniască” (așa cum scriau mulți dintre autorii străini), ci Țara Moldovei, care, în hotarele sale istorice (singurele care contau), avea o suprafață aproape dublă în raport cu vecina ei dinspre sud.

Istoria Transilvaniei nu este tratată de către Dimitrie Cantemir în chip sistematic și nici nu avea cum să fie. După epoca gloriei romane propriu-zise, apar informații disparate, de genul: Ardealul a fost cuprins de „ghepidii” (gepizi), fapt petrecut prin secolul al V-lea d. Hr. Cucerirea și ocuparea Transilvaniei de către maghiari, petrecută treptat, între secolele XI-XIII, este privită drept rezultat al unei înțelegeri, al unui contract, prin care conducătorii europeni de-atunci le-au dat acestora, ungurilor,  un loc sub soare: „Aice întâi dăm de istorici, precum o parte din Volohia sau Dachia s-au dat acelor unguri pentru locaș, adecă peste munți pănă la apa Tisii, care loc, precum la Gheografie Dachii am zis, iera parte Dachii, pre care istoricii grecești cești mai de pre urmă o chiamă Pannodachia; și de atunce dezlipindu-se au rămas în parte țărâi ungurești, precum să ține și până astăzi”. Tâlcul este ușor de descifrat, în sensul că Dacia sau „Volohia”, adică Țara Românească dinspre vest și din mijloc, a ajuns să fie „dată” vremelnic Țării Ungurești, deși ea rămânea nefrântă în raport cu unitatea inițială. Mai mult, ea nu a devenit Pannonia, ci a rămas „Pannodachia”, cu numele unităților antice, reflectând două moșteniri distincte. De cucerirea Habsburgilor din 1688-1699 nu se amintește nimic, fiind socotită probabil nerelevantă, din moment ce Ungaria se menținea (parțial) ca entitate  sub egida Vienei, împăratul romano-german fiind și rege al Ungariei. Astfel, Transilvania apărea fără probleme, în continuare, ca parte a Țării Ungurești. Dimitrie Cantemir știe că în Transilvania trăiesc și sași: „Deci sasii … cei din Dachia mai din lontru, adecă din Ardial … astă zi lăcuesc printre romănii, care au fost acolo de loc”. Sașii proveneau în aceste locuri – crede Cantemir, în acord cu un clișeu de epocă – din vremea lui Carol cel Mare. Ulterior, pe aceleași locuri ar fi venit și secuii, ambele grupuri etnice fiind plasate printre români. „Pe vreme lui Carolus Marele vinit-au coloniile saxoniilor, de acel înpărat trimise și s-au așezat pre o samă de locuri în Ardial, pe-ntre români, unde din temelie șepte cetăți făcând, mai pre urmă, pre acele cetăți, Ardialul în limba saxonescă (sau, precum noi românii zicem, săsască) s-au numit Siebenburg, țara a șapte cetăți. După sași, au mai vinit săcuii și au apucat și ei o parte din țara Ardialului; ce cu toți cu acește o samă de români tot au rămas înpreună lăcuitori, precum și pănă astă zi lăcuesc; însă mai mulți spre părțile Ardialului de sus; iar alalți, carii adecă lăcuia dincoace de munți și în Ardial tot ave stăpânirea moșiilor și cetăților sale. Cești dară despre părțile Moldovii, în părțile Ardialului de sus, iar cei despre parte Muntenii, în părțile Ardialului de gios”. Cronologia și succesiunea grupurilor sunt sui generis pentru noi, dar firești pentru acele vremi: mai întâi au venit peste Dacia și s-au așezat aici sașii, în jurul anilor 800 (când domnea în Apus Carol cel Mare); de fapt, exodul sașilor a început cu peste trei secole și jumătate mai târziu, în jurul anilor 1150; apoi au venit ungurii, care au primit aici „locaș”; în realitate, au cucerit-o în secolele XI-XIII; în fine, secuii „au apucat” și ei o parte din țară (după surse, au înaintat în fruntea oștii ungare, fiind plasați la frontieră, mai întâi în Crișana, apoi pe Târnave și, la urmă, în regiunile de la curbura munților, unde sunt și azi). În ciuda acestor numeroase „veniri”, „o samă de români tot au rămas”, constată istoricul. Aceștia (românii ardeleni) sunt numiți uneori moldoveni, fiindcă moldovean înseamnă, la Cantemir, român, iar român înseamnă și moldovean.

Se vede la Cantemir o înțelegere superioară a unității românești, văzută în mișcare. Sunt iterate mișcări de populație în aceeași arie de civilizație romană și românească, de o parte și de alta a munților, spre Transilvania și dinspre Transilvania – loc binecuvântat, în care ungurii, sașii și secuii au conviețuit cu băștinașii.

Cantemir crede că, atunci când se exercitau presiuni militare, politice și demografice asupra românilor, aceștia se trăgeau la adăpostul pădurilor și munților, al coroanei Carpaților, în Transilvania și se apărau și se sprijineau, până când atacatorii, migratorii, factorii distructivi își diminuau presiunile, plecau mai departe spre Italia sau peste Dunăre etc. Spre a-și susține ideea, dă citate din autori medievali, unul predilect fiind Antonius Bonfinius. În acest fel, românii se mișcau în aceeași arie largă de civilizație românească, în vechea Dacie, devenită Valahie, unde găseau mereu adăpost și scut, fără să se dea în lături de la luptă. Transilvania apare însă mereu ca loc de refugiu, de apărare și de conservare a civilizației românești. Referitor la marea invazie tătaro-mongolă din 1241-1242, Dimitrie Cantemir îl citează pe cronicarul italian „Marin” (venețianul Marino Sanudo), care-i pomenea pe români și secui, luptând împreună pentru apărarea pasurilor carpatice în fața lui Batu han: „Când au vinit Batie cu tătarâi, numai vlahii, adecă Românii, cu săcuii însoțindu-să, nu numai căci pre sine ne stropșiți au apărat, ce încă și pre tătari din strâmtorile munților împingând, despre acele părți să între în Țara Ungurească nu i-au lăsat”. Astfel, în vreme ce românii transilvani „s-au însoțit cu secuii” pentru apărarea țării lor și a Țării Ungurești, unii români extracarpatici, de grija tătarilor, s-au tras în munți, trecând în Ardeal, unde au fost combătuți de craiul unguresc, dar au aflat până la urmă protecția sa; ei au stat până când, la momentul potrivit, Dragoș Vodă a trecut o samă din ei în Moldova, iar Radul Vodă Negrul cu alții în Țara Muntenească s-au întors. Astfel, descălecatul dinspre Transilvania apare cumva și ca o compensare, ca o revenire spre matcă, după ce coroana munților îi adăpostise cu generozitate pe cei aflați în nevoie.

Unii români, aflați în Ardeal la scut, s-au întors cu domnii lor – spune istoricul – „pe moșiile sale”, adică în Moldova și Țara Românească, iar alții pe aceleași locuri în Ardeal au rămas, ca și altădată, „precum tuturor știut iaste, că Ardealul și acmu de românii noștri iaste plin, cari până nu demult nemiși ca aceia iera, cât și în sfatul de obște, înpreună cu alalți, unguri și sași încăpe”. Aici, Dimitrie Cantemir exprimă o idee mai puțin cunoscută și acceptată în perioadele mai recente, anume aceea că românii, inițial, au fost parte alcătuitoare de stat în Transilvania, alături de nobili, de sași și de secui. Faptul reiese însă și din Gesta Hungarorum (oamenii lui Gelou, după înfrângerea și moartea domnului lor „și-au dat dreapta” cu ungurii și au trăit mai departe liberi și egali), și din documentele adunărilor de stări din 1291 și 1355, și din actele răscoalei de la Bobâlna (1434-1438) etc. Toate dovedesc că românii transilvani, până la finele secolului al XIV-lea și în prima parte a secolului al XV-lea, au participat la adunările de stări (numite de Cantemir „sfaturi de obște”), ca grup privilegiat (recunoscut cu libertăți), în numele etniei lor.

Mai departe, autorul vorbește de „mapele gheograficești”, adică despre hărțile făcute din porunca lui „Emeric Techelie, domnul Transilvanii” (Emeric Tökölyi, principele Transilvaniei între 1690-1691), și tipărite la finele secolului al XVII-lea: „În pomenita dară mappă, toată Țara Ardelului în câteva provinții, adecă ținuturi, să desparte, din carile unele (deosăbi de cele săsăști) au fost moldovenești, adecă ale românilor, cari au fost trecut acolo despre parte Moldovii, iar altele muntenești, supt a cărora nume și până astăzi să chiamă și să scriu. Iar mai de nainte de năpada lui Batie, după ce a scos ghepidii pe români cari au fost pus Traian în Ardial (precum noi la locul său anume am pomenit), alte colonii de la Italia să mai fi vinit, sau într-altă parte în Ardel să mai fie întrat, nici la un istoric noi n-am aflat, de care lucru de crezut iaste, ca după ce s-au înturnat craiul Bela la crăiia sa să le fie dat, precum zisăm, aceste, ce vom să pomenim moșii.” Ținuturile românilor din Moldova în Transilvania sunt – conform lui Cantemir – ținutul Rudivanii, „carile mai denainte românește să chema Rodna; iar cetate într-acel ținut să chiamă Vestendorf. Al doile ținut au fost Tordia, pe apa Morășului. Al triile ținut au fost Cochelvar, carile iaste între Cliușvar și între Mediiaș, pe apa Cochel. Al patrule ținut au fost Trotuș, cu cetate Pogava, cu alalte multe sate a olatului său. Românii poate fi acestui ținut fiind trecuți de pe apa Trotușului și a Bacăului, cu același nume au numit și ținutul din Ardial, în carile s-au fost așezat ei, Trotuș și cetate de pe Bacov, Pogava; puțin, oarece unguri voroava numerelor, după graiul lor, schimbând. Așijdere românii despre parte Țărâi Muntenești, pre lângă ținutul carile acmu să chiamă Zatmar au ținut cetate Fines, Cheplac, Beling, Papneț, Bele și Mișcovul. Iar între Alba Iulia (care iaste Oradea Mare) și între Sibiu, au avut târgul Roșii, a căruia lăcuitori apoi, după înturnare, s-au chemat ciata Roșii, precum și ciata sârbilor ce se chiamă Venedii, s-au chemat venetini, precum și astăzi în Țara Munteniască aceste cete cu nemutat nume să țin. Acoloș mai avut-au și ținutul Halaoș (din carile apoi au ieșit Radul Vodă Negrul în Țara Munteniască) și Benii, Morsenii, Hacegul și Verhel (care cetate întâi să chema Ulpia Traiana). Așijdere, pre apa Strela, carele astăzi îi zic Strig, au avut Mediiașul, Crașe și Sapsonul. Aceste olaturi dară și cetăți au ținut românii pe aceia vreme în Ardial; și deciia câtăva vreme, au rămas ungurii și cu sasii moșneni și stăpânitori acelor locuri, unde românii noștri, pe vreme lui Batie sau cu domnul lor Ioan Alexie sau cu vreun ficior a lui, pre carile să-l fie chemat Bogdan (căci pentru aceasta chiar a ne adeveri nu putum) să să fie așezat, însă cu românii pre acele locuri domn să fie fost un Bogdan Vodă, nu numai căci și astăzi între românii ardeleni să pomenește”. Autorul vorbește apoi despre un anumit târg numit Bogdan, „carile iaste unde dă apa Maramorășului în Tisa, de pre numele acelui Bogdan Vodă să-i fie fost porecla”, despre numele de „Negrul”, după care și Radul Vodă în Țara Munteniască s-au chemat Negrul”; despre „țărâile amândoaâ” arată că una s-a chemat „Vlahia niagră” (Muntenia), iar alta „Bogdania negră” (Moldova) „și așe și domnul Moldovenilor să chiamă  … domnul Bogdanii negre”, iar trimiterea sa face la scriitorul bizantin „Laonic Halcocondilas”. Aceste referiri pun în lumină descălecatul din Ardeal, rolul acestei provincii de adăpost al românilor, situația românilor de stăpâni și conducători în Transilvania, ca și o anumită dominație a popoarelor stepei în spațiul extracarpatic.

Transilvania este, prin urmare – în viziunea istorică a lui Dimitrie Cantemir – o parte dreaptă a Daciei colonizate cu romani de împăratul Traian, apoi o parte dreaptă a Țării Românești (numite de străini Valahia), încorporate de unguri în țara lor, dar rămasă mereu locuită de români, amestecați cu noii veniți. Numărul românilor transilvani, descinși din anticii romani, a fost în vremea migrațiilor întărit și augmentat de unii români extracarpatici, în frunte cu domnii lor, căutători de scut în fața invadatorilor. După potolirea șuvoiului tătar, acești români veniți din sud și est la adăpostul munților, s-au întors pe olaturile lor, în frunte cu Negru Vodă și cu Dragoș Vodă. Narațiunea este reluată sintetic în felul următor: „Iar acmu în scurt atâta vrum să arătăm că de pre aceste moșii, pre carile li-au ținut românii noștri din Ardial, cu ungurii și sasii împreună nemiși fiind, aiave să cunoaște, întâi: că după ce au trecut ei în țara Ardelului nu ca niște oameni proști și fără capete sau nebăgați în samă să fie fost, ce cu domnii și nemișii lor să fie lăcuit pre acele locuri. A doa, să cunoaște că văzind mai pre urmă iarăș acei români precum locurile lor cele dintâi s-au curățit de poiade tătarâlor (precum înnainte vom arăta cum și cu ce mijloc s-au rădicat tătarâi de pe aceste locuri), iarăș cu domnii săi iar nu cu strânsură din păstori, precum măzacii pomenesc, s-au înturnat la locurile sale cele de moșie; adică Dragoș Vod ficiorul lui Bogdan Vodă cu o parte în Moldova, iar Radul Vodă Negrul, sau frate sau văr lui Dragoș Vodă, cu alta, în Țara Muntenescă”. Aici Cantemir intră apoi în dispută cu Nicolae Costin, care, după Antonio Bonfini, spune, pe bună dreptate, că pe vremea regelui Ludovic un Bogdan Vodă din Maramureș s-a dus din Ardeal în Moldova.

Cantemir tratează chestiunea fondării Țării Românești și Moldovei și a descălecatului dinspre regiunile intracarpatice la nivelul cel mai înalt al cunoștințelor de atunci. Numeroasele inadvertențe din sursele scrise ridică și astăzi probleme complicate în fața istoricilor, probleme care sunt departe de a se fi lămurit. Pentru principele cărturar, Țara Românească, Dacia sau Valahia sunt același lucru, iar românii sunt totuna cu romanii. În interiorul acestui vast teritoriu, mulți români, conduși de domnii lor, s-au mișcat ca să se apere, să se pună la scut, să se adăpostească. Locul predilect de apărare și conservare a neamului românesc a fost Transilvania. Aici s-au concentrat românii în primul mileniu și în primul sfert al celui de-al doilea, după care, unii au revenit spre câmpiile din sud și est. Aspectul legendar este greu de eludat în aceste episoade, iar stabilirea exactă a cronologiilor și genealogiilor lasă, firește, de dorit. De aceea, Cantemir pune descălecatul moldovenesc și muntenesc concomitent, pe la 1274, iar pe Negru Vodă și Dragoș Vodă îi socotește frați (fiii lui Bogdan Vodă) sau veri, „ieșiți din Ardeal spre locurile lor dintâi”. Tot în acel moment al istoriei, vede ilustrul savant și despărțirea Țării Românești în Moldova și Muntenia. În Transilvania, Cantemir relevă o putere politică primordială tot românească, pe care acești băștinași au trebuit s-o împartă cu ungurii și sașii, până când, târziu, în urma discriminărilor, au fost scoși din ea, marginalizați și umiliți. Scriind despre Transilvania, principele savant se simte transilvan, pulsează la unison cu oamenii țării românești prezentate, vede viețuirea ca pe o conviețuire. 

Tabloul nu este atât de distorsionat pe cât ar putea să pară, fiindcă el păstrează pilonii adevărului parțial, atât cât ne este accesibil și astăzi. Cantemir acreditează o unitate românească (inclusiv una politică) generică și perpetuă, fapt care prefigurează marile demonstrații iluministe ale Școlii Ardelene în acest sens și se constituie apoi în prolog al viziunii romantice, de exaltare a Evului Mediu românesc. Pe această linie, principele savant este simfonic și sincronic cu mișcarea de idei europeană, mai ales central-europeană, care cultiva atunci, prin Academia din Berlin, prezentările etnografice ale popoarelor. Această mișcare de idei se pregătea să exalte, nu peste mult timp, „spiritul popoarelor” (Volksgeist), adică limbile, legendele, cântecele, tradițiile acestora, într-o viziune organicistă plină de sevă, preludiu pentru curentul romantic.