de Ionuț Vulpescu

Tema referitoare la relația dintre naționalism și universalism în religiile lumii este una care ar trebui să testeze reacția discursurilor confesionale la crizele de instabilitate și insecuritate traversate de societățile contemporane. Ca om politic, fost ministru al Culturii și teolog, am observat îndeaproape că naționalismul religios crește radical în perioadele istorice marcate de o dramatică vulnerabilitate: fie prin conflicte militare, fie prin colapsuri sanitare. Din nefericire, le trăim pe amândouă. Știm bine că democrațiile emerg din stabilitatea socială și încrederea publică în instituțiile statului, aspecte care sunt susținute de organizațiile religioase, responsabile, printre altele, de generarea identităților colective ale unei națiuni și de dezvoltarea lor în plan cultural. Teza mea este aceea că sentimentul naționalist prescris de discursurile confesionale este strict dependent de coeziunea socială și securitatea ecosistemelor politice. Studii recente arată că mai ales în Europa de Est, marcată de trauma comunistă și de construcția unor democrații imperfecte și tardive, nevoia reconfirmării legăturii dintre individ și Biserică scade în timpuri de stabilitate politică. Îl căutăm pe Dumnezeu numai atunci când oamenii fără Dumnezeu ni se arată.
Trebuie să înțelegem, în acest context, că naționalismul religios este reacționar, dar contaminat de elemente precum progresismul lumii globalizante și globalizatoare, care pare că amenință structurile clasice ale naționalismul secular.
Puterea Bisericii a fost, indiferent de nuanțele ei confesionale, aceea de a prescrie o patrie imaginară, în sensul lui Anderson, un sentiment al apartenenței, incluziunii și solidarității. În vremuri de criză, mai ales postpandemic, Biserica ar trebui privită ca o pârghie de susține a statului în vederea recreeri comuniunii și a emergenței sociale. Totuși, faptul că naționalismul religios a început să fie tot mai ferm și mai excentric, ne arată că din punct de vedere politic și cultural, el devine o nouă religie seculară. Naționalismul religios pretinde că este ideologie inclusivă, dar începe să lucreze, din perspectiva universalismului compromis, în sensul excluziunii. Avem un naționalism polonez generat pe fundamente religioase care vedem bine, lucrează în favoarea solidarității – valuri de ucrainieni refugiați sunt primiți în Polonia cu brațele deschise – dar același naționalism dezbină comunitățile interne, divizând societatea în funcție de opiniile pro life/pro choice, reductibile la apărarea unor drepturi civile fundamentale. Tot în aceste zile am văzut cum bazinul electorilor din Franța nu s-a împărțit doar între așa-ziși putiniști ai lui Le Pen și occidentali democrați ai lui Macron, ci și între islamofobi, arabofobi și restul Republicii. Vă reamintesc că în 2007, Sarkozy și-a definit campania prezidențială prin motto-ul „Împreună, totul devine posibil”, prin care a definit secularismul într-un dublu standard, politic, respectiv cultural, conducând la laicitate, egalitate și libertate de conștiință. Toate ca alternative la naționalismul religios. Programul lui electoral se încheia cu deviza „mândrii să fim francezi” – ca manieră de combatere a imigrației, reafirmând sentimentul naționalismului republican sub expresia unei noi credințe comune, aceea a drepturilor omului și valorilor Franței. Nimic din toate acestea nu ar fi sunat astfel dacă naționalismul religios și exigența, urgentă, a universalismului prin cultura religioasă, nu ar fi definit politica postcolonială a Franței. Avem, de altfel, și o Românie pe harta acestei întâlniri dintre naționalism și universalism, o confluență care a făcut ca de curând, partide politice pretins conservatoare dar cu practică politică de extremă dreaptă să crească în sondaje, jucând cartea naționalismului religios. Și atunci vă întreb: este naționalismul religios o virtute? Deși pretinde a fi una a dreptății – și știm asta de la Sf Toma încoace, de fapt, naționalismul a devenit o religie. Vă recomand cu căldură cartea lui Carlton Hayes, din 1960, cu acest titlu. Naționalismul secular devine, în opinia lui, religia care îmbrățișează doctrina destinului, așa-zisa dramă a salvării unei națiuni care numai prin alăturarea factorului politic ideologiei religioase, poate forma o cultură a emancipării durabile. E periculos. Iar explicația o aveți într-o formulă a lui MacIntyre, pe care v-o ofer spre reflecție.
„Statul-națiune modern, sub orice formă, este o instituție periculoasă și de necontrolat, prezentându-se, pe de o parte, ca un furnizor birocratic de bunuri și servicii, care este mereu pe cale să ofere clienților săi un raport calitate-preț, dar niciodată nu o face, și, pe de altă parte, ca un depozit al valorilor sacre, care din când în când invită să-și dea viața în numele său… [E] ca și cum ți se cere să mori pentru compania de telefonie.” Ar fi bine ca să nu inventăm noi idoli, dar nici noi dușmani, printr-un nationalism religios. Prin Dumnezeu se generează reziliență, dar astăzi numele lui e pomenit pentru a susține o falsă rezistență. Nu cultura globalizării ne va fura sentimentul religios al ființei, ci lipsa culturii spirituale din dialogul dintre Biserică și stat. N-aș vrea ca în loc de o Biserică să avem tot mai multe bisericuțe, adică tot mai multe state-naționaliste cu atitudini radicale, conservatoare, extremiste.