Matei Bogdan
Publicat în 19 ianuarie 2022, 15:32 / 147 elite & idei

Ionuţ Vulpescu: Avangarda #4 – Alexandru Athanasiu

Ionuţ Vulpescu: Avangarda #4 – Alexandru Athanasiu

de Ionuţ Vulpescu

Despre ispitele puterii, dreptate şi arta retragerii cu demnitate din politică: un dialog cu Alexandru Athanasiu, despre viaţa de la catedra de Dreptul Muncii la scaunul de ministru, şi despre scriitorul din spatele lor.

Profesor la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, fost ministru al Muncii şi al Educaţiei, fost preşedinte al Comisiei pentru muncă şi protecţie socială din Parlament, scriitor şi om cultură, Alexandru Athanasiu mi-a oferit un interviu exclusiv, la mai bine de un deceniu de la retragerea de pe scena politică românească. O mişcare care, deşi a părut una de ariergardă, a fost, de fapt, în avangardă, oferind un model pentru ceea ce înseamnă retragerea din scaunul puterii cu demnitate. Aflăm de ce stânga contemporană şi-a trădat parţial ideologia, care sunt tentaţiile puterii şi de ce viaţa academică a fost misiunea umană de care Alexandru Athanasiu nu s-a despărţit niciodată. Un podcast de mai bine de o oră, în care, dincolo de anecdote, profesorul Athanasiu ne explică şi de ce adevărul şi dreptatea sunt lucrurile care au preţul cel mai mic în România… şi totuşi nu se găsesc.

Episodul patru al podcastului „Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu”, poate fi consultat integral accesând link-ul: https://youtu.be/iKRhnjPrmJY

ÎNTRE DREPTUL MUNCII ŞI MINISTERUL MUNCII

Ionuţ Vulpescu – Bună ziua! Invitatul special al acestei ediţii a Avangardei este domnul profesor Alexandru Athanasiu. Fost ministru al muncii în 1996-1999, a fost ministru al Educaţiei în 2003-2004, preşedinte al PSDR, în anii 1990-2000, preşedinte al Consiliului Naţional al Partidului Social-Democrat, după fuziunea celor două partide, în 2001, chiar prim-ministru interimar în 1999, profesor la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Un om care nu are nevoie de recomandarea mea. O personalitate de prim plan a scenei publice din ultimele decenii în România. Domnule profesor, vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia de a avea acest dialog.

Alexandru Athanasiu – Eu vă mulţumesc pentru ocazia pe care mi-aţi prilejuit-o prin invitarea la această emisiune.

I.V. – Din ceea ce am spus eu mai devreme sau din alte roluri pe care le-aţi jucat înainte de Revoluţie, respectiv după Revoluţia din decembrie 1989, care vă este cel mai aproape, dacă aţi vrea să vă definiţi, care este rolul cel mai important, ipostaza cea mai importantă pe care v-o asumaţi?

A. A. – Cred că, indubitabil, cea de profesor, pentru că ea dă măsura unei pasiuni care nu s-a stins cu trecerea timpului.

„Este singura – să nu îi spun „îndeletnicire”, deşi despre asta este vorba… Este singura  misiune umană de care nu m-am despărţit niciodată!”

I.V. – Există în biografia dumneavoastră o întâlnire destinală, un moment care v-a schimbat viaţa?

A. A. – Eu cred foarte mult în întâlniri remarcabile sau, să zic, parafrazându-l pe Stefan Zweig în Orele astrale, celebra lui carte, în care vorbea despre momente de cotitură în destinul unor figuri remarcabile din istoria umanităţii. Vorbea, de pildă, de bătălia de la Waterloo şi cum Napoleon a depins de întârzierea generalului Grouchy şi a armatei sale, şi Blücher, care conducea armata prusiană, a ajuns mai devreme pe câmpul de la Waterloo şi l-a sprijinit pe Ducele de Wellington să câştige. Sigur că sunt ore astrale în viaţa fiecăruia. Acum, sunt, dacă putem spune aşa, cu un calambur acceptabil, ore mai mici şi mai mari. La unii, orele astrale înseamnă un minut, la alţii înseamnă mai multe minute, la alţii înseamnă chiar o viaţă.

„Sunt oameni care au fost sub semnul providenţei acompaniaţi tot drumul vieţii. Marii norocoşi.”

Cum a fost Cezar, dar până în momentul asasinării lui. Până atunci, Cezar a fost un mare norocos, ca personalitate remarcabilă a istoriei. Eu cred că am avut câteva momente importante, mai degrabă întâlniri, n-aş spune „de destin”, în sensul propriu al termenului. Prima mea întâlnire importantă a fost cu profesoara mea de la facultate, cu profesoara Sanda Ghimpu, creatoarea şcolii de Dreptul Muncii românesc, care mi-a insuflat, pe de-o parte, această aplecare, această pasiune pentru Dreptul Social, Dreptul Muncii, ea fiind creatoare de şcoală în România acelor vremuri – vorbesc de anii ʼ70. M-am apropiat foarte mult de personalitatea acestei profesoare excepţionale, prin faptul că ne unea un fond comun de valori. Totuşi, oamenii se simt unii pe alţii, adică e greu să se treacă anumite frontiere, când vin din orizonturi culturale diferite. Spunea şi Plutarh că „fiecare avem mirosul nostru” şi ne mirosim aşa, vorbind în abstract, la figurat, ne simţim. Era o femeie care aparţinea lumii părinţilor mei, era fată de profesor, din Ploieşti, un basarabean, de fapt, dar mutat la Ploieşti, fiica profesorului Ghimpu. Avea acea educaţie interbelică solidă, a şcolii – că tot l-aţi avut pe preşedintele Academiei aici, un ilustru medievist, ca specialitate istorică, şi un profesor remarcabil al Universităţii Babeş-Bolyai, de altfel şi un cercetător deosebit în istorie. Venea din acea lume bine rânduită a interbelicului. Şi când spun „bine rânduită”, am în vedere meritocraţia, care îşi făcuse loc în societatea românească. Societatea românească nu mai era o plapumă uriaşă de interese care să sufoce pe cei care, legitim, ar fi putut reprezenta ceva util ţării. Mai apoi, era o perioadă în care ierarhiile, adică respectul pentru acestea– pentru că ierarhiile meritocraţiei, în primul rând, au ca efect respectul valoric, respectul purtătorilor de valoare – nu erau niciodată anulate.

I.V. – De ce s-a stricat rânduiala aceasta?

A. A. – Explicaţia există. Vina e altceva decât explicaţia.

„Pe scurt, explicaţia constă în faptul că regimul comunist a schimbat piramida valorilor. Şi a făcut-o violent, istoric violent, dar şi individual violent, au fost omorâţi oameni, şi nu unul, nu doi, ci zeci de mii, sute de mii, sau au fost duşi la periferia societăţii, într-un no manʼs land, într-un gol, într-o gaură neagră a societăţii, dacă îmi e permisă comparaţia cu astronomia. S-a creat un alt tip de ierarhie, care nu era întru totul lipsită de ideea de valoare, doar că, ierarhiile comuniste erau ierarhii de merit până la jumătatea piramidei. Adică de la un punct încolo, trebuia să faci pactul cu diavolul, ca să ne referim puţin la Faustul lui Goethe.”

Ca să urci chiar în vârful piramidei sau în zonele foarte înalte ale ierarhiei comuniste trebuia să devii un membru de partid dedicat, militant, nu doar cu un carnet la tine în buzunar, ci să crezi, să lupţi, să combaţi, chiar dacă în mod mincinos. Mulţi dintre ei trăiau în această schizofrenie atitudinală, credeau un lucru, dar vorbeau exact contrariul. Dar asta a fost prima cauză. Acum vina.

„Vina este a regimului comunist, pentru trecut, dar vina trecutului nu absolvă vina prezentului.”

Cei 30 de ani care n-au pus în loc ceea ce fusese odată mult mai bine chivernisit, rânduit în societatea românească. Perioadele Belle Époque, adică perioada antebelică, de dinainte de Primul Război Mondial, şi apoi perioada interbelică. Nu, nu s-a pus la loc. Şi mai puţin plăcut, ca să mă exprim eufemistic, să nu spun un cuvânt brutal şi poate necuvenit la această oră şi la această discuţie, lucrurile au involuat. Au mers din rău în mai rău. Nu putem astăzi spune că respectul valorii este un lucru câştigat, că cei mai buni dintre noi – includ aici, în primul rând, pe cei tineri – au deschisă oportunitatea manifestării depline a talentului, a creativităţii, a dedicaţiei, a pasiunilor etc. De aceea avem cea mai mare migraţiune – emigraţie – din lume, fără să fie România în război. România a mai avut două momente mari de emigraţie. A avut-o la sfârşitul secolului trecut, din Ardeal, dar atenţie! Ardealul nu aparţinea Statului Român. De acolo plecau ardelenii români, dintr-un stat străin, în care nu aveau drepturi egale, în principiu, cu celelalte minorităţi, mă refer la cele dominante, austriacă şi maghiară. Şi a mai avut migraţia determinată de instaurarea regimului comunist. Deci de regimuri opresive, unul chiar fără legătură cu statalitatea românească – Imperiul Austro-Ungar. Acum avem cei mai mulţi migranţi dintr-un stat suveran, cum zic englezii, by the book, după Constituţie, suveran, independent, unitar. Şi cu toate acestea, avem între 3 şi 4 milioane de români care părăsesc ţara nu doar pe criterii economice. Asta e şi mai grav. Că şi Italia a avut migraţie extraordinar de mare.

„PE MINE MĂ DERANJEAZĂ CĂ UNII VORBESC DESPRE PANDEMIE CU EMFAZA SPECIALISTULUI, NEFIIND UNUL”

I.V. – Sunt mai buni studenţii pe care îi aveţi în această perioadă decât cei pe care îi aveaţi, de pildă, după Revoluţie?

A. A. – Sunt, sigur, mai informaţi şi mă controlează mult mai întocmai şi la timp, cum se zice în teoria obligaţiilor. Vă dau un exemplu: la cursul meu, îmi permit 5 minute – 10 minute să vorbesc despre morala juristului. Pentru că eu cred, şi ca fost judecător, şi ca profesor de 40 de ani, că dreptul este aşa cum îl definea un mare jurist roman, care a trăit între finalul anilor 200 şi începutul anilor 300 d.Hr., Ulpian, una din coloanele – din cariatidele, dacă îmi e permisă comparaţia cu Partenonul – unul din marii piloni ai dreptului roman şi el spunea că scopul dreptului este: Honeste vivere (să trăieşti onest, virtuos, adică să îţi cultivi calităţile, nu să excedezi în păcate). A doua chestiune: Neminem laedere (să nu prejudiciezi pe nimeni, să nu produci pagube celui de lângă tine sau societăţii în ansamblul ei, în raport cu poziţia pe care o ai). Şi al treilea lucru, extraordinar de important, care nu se prea întâmplă în societatea românească: Suum cuique tribuere! (să dai fiecăruia meritul pe care îl are, să i-l recunoşti). Ce frumos spune Ulpian, în secolul III-IV d.Hr., ca scop al dreptului! Şi atunci spun că eu rezerv 5-10 minute, cu întâmplări concrete despre ce important este, pentru un practician al dreptului, ca şi pentru un teoretician al lui, să cultive etica, să cultive morala. De altfel, în Etica Nicomahică, care nu vă e deloc necunoscută, domnule Vulpescu, Aristotel spune că scopul dreptului, ce este? Justul, echitatea. Iar echitatea ce este? Măsura proporţiei. Deci dreptul este morală, iar morala este alchimia sau chimia proporţiilor.

„Noi acum trăim pandemia asta, despre care unii vorbesc cu emfaza specialistului din eprubete sau din combinaţiile chimice, alţii vorbesc din amintiri despre o lume fantastică. În fine, mai corect, mai incorect, asta ne deranjează pe unii dintre noi individual. Pe mine mă deranjează, ca băiat de doctor, ca nepot de doctor – bunica mea paternă a fost una din primele şase femei doctor în medicină la Berlin.”

Deci pe mine mă deranjează, pentru că, fără a fi deloc introdus ca profesionist în medicină, totuşi, am trăit într-un mediu în care anamneza bolii, terapia şi alte modalităţi de apropiere a medicului de pacient… Tatăl meu scriind două cărţi importante pentru domeniile de frontieră ale medicinei. Ambele, să zic, de pionierat în România: Tratatul de grafologie, la editura domnului Liiceanu, cu care am avut un conflict, despre care scriu şi într-o carte, şi Tratatul de psihologie medicală, de asemenea, un pionierat în România – acum e foarte la modă – despre felul în care medicul trebuie să se apropie nu doar curativ, prin intermediul lucrului, adică al medicamentului, ci prin intermediul energiei lui spirituale, ca să îl facă pe pacient să consoneze cu necesitatea eliberării lui boală, de patologie. Ceea ce este foarte improtant! Asta spuneam, juristul trebuie să nu fie doar un contabil de texte juridice, pentru că dacă suntem alfabetizaţi, chiar nefuncţional, putem citit nişte texte. Nu suntem cititori de contor juridic. Suntem cei care trebuie să aducem lumina dreptăţii în relaţiile umane, iar lumina dreptăţii o aduci atunci când ştii să umbli la contor corect.

CE ARE PREŢUL CEL MAI MIC ÎN ROMÂNIA, DAR NU SE GĂSEŞTE?

I.V. – Cartea la care faceţi referire şi pe care am citit-o recent este „Călătorie în centrul inimii”. Este un volum de eseuri, foarte interesante. Unul din eseurile de acolo se deschide cu o întrebare pe care aş vrea să v-o adrsez acum: ce are preţul cel mai mic în România, dar nu se găseşte?

A. A. – Eu, în acel eseu, am pornit de la o legendă urbană, interbelică şi chiar de început de război. Istoria e următoarea, foarte pe scurt, încerc să o rezum, esenţializând-o. Un român, pe numele lui Plastara, este student la Sorbona. Un student strălucit. Îşi ia licenţa, face un doctorat, cu Marcel Planiol, unul din corifeii dreptului civil francez, de la începutul secolului trecut. Cartea lui Planiol şi a prietenului lui, profesorul Ripert, fiind un reper pentru juriştii români, nu numai din perioada interbelică, dar şi pentru noi. Eu o aveam şi o am în bibliotecă, de la bunicul meu, care era avocat, am cărţile legate în piele, cum se legau atunci, cu semnătura pe fiecare exemplar a lui Planiol-Ripert. Şi vine în România. Vreau să vă spun, dar nu cred că trebuie să vă spun, că ştiţi, dar ne adresăm, poate, celor foarte tineri, care nu au avut ocazia să afle – îmi cer scuze dacă spun lucruri banale şi fac exces de truisme – era un mare entuziasm. Eu sunt lăzărist. Am terminat Liceul Lazăr din Bucureşti şi sunt foarte afecţionat de acest liceu, şi de perioada petrecută acolo. Îmi amintesc că în celebra carte Cişmigiu & Comp., care este cartea liceenilor d’antan, se spunea cât de entuziaşti veneau elevii în 1923, când autorul începe liceul, venind de undeva dintr-o zona în care am stat şi eu, lângă cinematograful Marna – acum e o multinaţională acolo, la intersecţia Berzei cu Calea Griviţei – cu cât entuziasm veneau elevii în România Mare. Acea victorie astrală a României, de a-şi întregi frontierele acolo unde aproape toţi românii erau cuprinşi între ei. Sigur, dădea un mare entuziasm. Aşa şi Plastara, se întoarce, deşi Planiol îi oferă oportunitatea extraordinară de a rămâne asistent la catedra de drept civil, la Sorbona – atunci Sorbona era una singură, nu era Sorbona I Panthéon şi Sorbona X, acum sunt nu ştiu câte Sorbona. Atunci era una singură şi era azimutul oricărui jurist român, să absolve Sorbona. S-a întors în România. Ţara noastră nu l-a pus pe Plastara acolo unde meritele ştiinţifice, profesionale îl îndrumau să ajungă, după vorba prietenului nostru comun, Aristotel, care spune că destinul te duce acolo unde meritele tale reale trebuie să te ducă.

Şi ce se întâmplă? Vine Planiol, ministru al Justiţiei la un moment dat, vine în vizită, cu trenul, în Gara de Nord. În Gara de Nord era o delegaţie întreagă: ministrul Justiţiei din acea vreme, directorul general din minister; pe peron, îl aşteptau pe domnul ministru al Franţei. Povestea se petrece prin ʼ30 şi ceva.  Şi îi prezintă pe fiecare. La un moment dat, intrigat oarecum, Planiol spune: „Mais, mon brillant élève, monsieur Plastara, où est-il? Je ne le vois pas.” Ăştia au început să îşi dea coate: „Cine e ăsta, Plastara?” Şi la un moment dat, unul zice: „Este judecător de plasă, cum se zicea, în judeţul Giurgiu.” Acolo ajunsese strălucitul doctor de la Sorbona.

Apropo de faptul că nici România interbelică nu era statul utopic al lui Thomas Morus sau La città del Sole a lui Tommaso Campanella. Şi atunci, ca să repare, tipic româneşte, l-au luat pe ăla, într-o zi, de acolo, pe Plastara şi l-au făcut asistent, lector, dar nu, că nu exista gradul acesta, e un grad sovietic, de lector; l-au făcut conferenţiar, i-au dat o catedră la Facultatea de Drept. Plastara era un tip uşor bizar. Un tip foarte deştept, însă cu bizarerii comportamentale. Şi la examenul care era întotdeauna oral la Facultatea de Drept, nu era grilă – şi eu îmi fac un mare reproş, mie însumi, pentru că şi eu am aderat, din anumite motive, ţinând şi de numărul studenţilor dintr-o serie (în seria I, pe care o am eu, sunt 190 de studenţi) şi n-am mai făcut examen oral. La drept, oralitatea nu e doar a procesului judiciar. Oralitatea trebuie să fie apanajul unui jurist, dacă ne gândim la avocaţi, chiar la un procuror, judecătorul trebuie să fie mai tăcut. Ei, şi el avea… seriile erau foarte mari. De pildă, în seria mamei mele, au intrat în 1943, deci în plin război, au candidat 6000 de persoane, au intrat 3000 şi au terminat 110. E adevărat că băieţii erau foarte mulţi pe front, au şi murit, în fine. Ieşeau puţini. Dar în primii ani erau mulţi. Examenul începea de dimineaţă, teoretic, şi se termina noaptea. Plastara nu venea niciodată înainte de 12, la prânz. Tinerii din vremea aceea, domnule Vulpescu, nu erau aşa de emancipaţi. Erau şi multe fete, cuminţi, săracele, cu frica lui Dumnezeu, cu frica părinţilor care cheltuiau… nu era simplu să întreţii un student, o studentă la facultate.

„Ei, şi el venea la 12, băga câte 10-15 aşa, îi ţinea în picioare şi spunea: „Ce e cel mai ieftin în România şi nu se găseşte?” Ăştia, săracii, după 6-7 ore, 10 ore de stat, de aşteptat, vă închipuiţi că erau terminaţi, bâlbâiau acolo ceva. „–La toamnă, la toamnă, la toamnă!” Totul era precum culesul viei, totul era la toamnă. Şi, în final, să zic aşa, sastisit – folosesc un termen vechi, din epoca fanariotă – sastisit, plictisit – Plastara de faptul că nu primea răspuns, spunea: „– Bă, ziarele, Adevărul şi Dreptatea! Sunt cele mai ieftine, dar nu se găsesc astea în România (nu ziarul, ci adevărul şi dreptatea, că şi atunci exista şi ziarul Adevărul).”

I.V. – Între timp nu se mai găseşte nici sediul unde era editat ziarul Adevărul, pe Constantin Mille, că nu mai există clădirea ca atare.

A. A. – Deci asta era. El mai avea o întrebare din zona asta, de picat. Şi spunea studentei sau studenţilor: „– Uitaţi-vă pe fereastră!” Facultatea e cea care e şi acum, deci pe Bulevardul Elisabeta, că era până la Operă – Opera nu exista atunci, dar până în zona Pieţei Elefterie, Pieţei Operei, cum se cheamă acum, era Bulevardul Elisabeta. Acum el e împărţit între Elisabeta şi Kogălniceanu. Şi spunea: „– Uite-te pe fereastră, domnişoară studentă sau domnule student, uitaţi-vă pe fereastră! Ce vedeţi din punctul de vedere al dreptului civil?” Ăla înnebunit, anul întâi… Şi începea să se bâlbâie: „– Văd pe cutărică, văd gardul facultăţii.” Şi spunea: „– Bunuri şi persoane”, că asta vezi, deci ăsta era răspunsul.

I.V. – Ce întrebare credeţi că au studenţii dumneavoastră când vine profesorul Alexandru Athanasiu la examen?

A. A. – Eu nu ies din curriculum sub nicio formă, pentru că nu e corect. Acum mai e un lucru, domnule Vulpescu. La vârsta dumitale, încă în zona iuventuţii, există o competiţie între profesor şi studenţi. Disimulată sau nu, dorită sau nu, dar ea există. Adică, e ideea asta de a arăta tânărului învăţăcel că eşti mai deştept decât el. „Mai deştept”, poate nu e termenul potrivit. Mai bine pregătit. E şi firesc, că tu îi predai, nu el ţie. Deci există această competiţie.

„Din păcate, unii profesori îmbătrânesc urât. Adică rămân tineri în rele şi nu accesează înţelepciunea vârstei.”

După părerea mea, un profesor nu trebuie să fie fericit că pică foarte mulţi studenţi. În primul rând, e vina lui, e responsabilitatea lui, e lipsa lui de talent pedagogic sau, poate, şi mai grav, de cunoştinţe. Deci, faptul că îţi pici mulţi studenţi nu este, după mine, un titlu de glorie, ci dimpotrivă. De aceea, eu le şi spun, eu nu urmăresc greşeala unui student, pentru că o resimt ca pe propria mea greşeală, dacă el nu a reuşit să atingă standardul educaţional minimal ca să îi permită să ia acel examen. Eu nu sunt în competiţie cu ei, deşi ei, datorită sau din cauza, nu ştiu să spun exact, tehnologiilor, la curs mă monitorizează. Începusem să vă spun că, la un moment dat, în acea pauză de 5-10 minute, când le vorbesc despre alt subiect decât lecţia sau tema zilei, dar cu o anumită legătură, le-am vorbit odată despre iubirea lui Goethe pentru Lotte. Şi există în Faust un vers foarte frumos, pe care – eu ştiu ceva germană, la nivelul foarte de jos, deşi am studiat-o mulţi ani, dar e vina mea că nu mi-am însuşit-o mai bine – este un vers care sună în germană aşa: „Verweile doch, du bist so schön!” Nu sună rău. Lucian Blaga al nostru dă o traducere senzaţională acestui vers care vrea să exprime disperarea bătrânului profesor, îndrăgostit de o fată tânără – se mai întâmplă şi în zilele de astăzi – că au trecut anii şi că ei trec într-un mod inexorabil, şi că finalul e ca ceea ce este şi vizavi de strada dumneavoastră, adică la cimitir. Şi încearcă să oprească timpul. Vechea utopie, să oprim timpul. Lucian Blaga îi spune: „Ce frumoasă eşti, clipă, mai stai!” E senzaţional!

I.V. – Lucian Blaga şi Ştefan-Augustin Doinaş. Ei au tradus Faust.

A. A. – Da, şi Doinaş a tradus. A mai tradus cineva din Faust. Nu ştiu dacă vă este cunoscut, el era medic de profesie. Argintescu Amza a mai tradus din Faust, care era prieten cu tata, era şi poet.

DREPTUL LA MUNCĂ ŞI DREPTUL LA VIAŢĂ. O FALSĂ IERARHIE

I.V. – În „Călătorie în centrul inimii” vorbiţi despre bine. Şi spuneţi că binele se identifică cu un acces cât mai liber şi nerestricţionat al oamenilor la servicii publice vitale, esenţiale. Pentru că suntem în pandemie, cum vedeţi asa? Mai e posibil acest „mai bine”?

A. A. – Nu cred că oamenii pot judeca în mod corect, fiind entităţi finite. Noi trăim cu compasul finitudiniii, noi nu măsurăm universul infinit cu o sculă de acelaşi calibru. Şi atunci, nouă ni se pare că o nenorocire, o situaţie dificilă este eternă, pentru că drama este o expresie artistică a modernităţii. Şi de ce este o expresie artistică a modernităţii, spre deosebire de tragedie, care aparţine evident lui Eschil, lui Sofocle, lui Euripide, aparţine Antichităţii clasice. Pentru că, dacă tragedia era o chestiune care se rezolva pe principiul Deus ex machina… Cine era Deus ex machina? Era chiar un aparat, un fel de scrânciob aşa, prin care personajul principal era, chipurile, omorât. Adică din înaltul scenei venea un obiect care îl lovea în cap. Ăsta era Deus ex machina. Adică tragedia era rezolvată din exterioritatea voinţei umane. Deci omul încerca să facă tot ce posibil, dar zeii decideau moartea lui. Şi venea din susul scenei un obiect care îl lovea. Asta era tragedia. Adică fatalitatea, ideea de destin. Grecii erau foarte superstiţioşi. Ştiţi că ei aveau un politeism foarte dezvoltat, foarte mulţi zei. Şi aveau şi un zeu necunoscut, nu un erou necunoscut, un zeu necunoscut, căruia îi aduceau ofrande, că le era frică ca nu cumva să mai existe vreunul pe care ei nu l-au nominalizat. Şi asta l-a ajutat pe Sfântul Pavel, care creştinează Grecia, zona Greciei, când le spune: „Am venit să vă vorbesc.” Vă daţi seama, grecii trecuseră prin epoca de aur, prin marii filosofi, era greu să le vorbeşti grecilor despre filosofie. Adică, la academicienii filosofiei Antichităţii să vină un domn din Iudeea să le vorbească de cineva care a murit şi a reînviat.

I.V. – Saul din Tars.

A. A. – Da, de pe drumul Damascului. Dar era greu la profesori să le ţii lecţii. Şi atunci, Sfântul Pavel are această inspiraţie divină şi spune: „Am venit astăzi să vă vorbesc despre zeul fără nume”. El are un nume şi de aici…

I.V. – Asta e teologia în bună măsură.

A. A. – Bine, el a şi spus care sunt cei trei piloni ai credinţei creştine: speranţa, iubirea şi credinţa. Dar drama este a modernităţii, pentru că oamenii, în dramă, sunt autorii opţiunii dureroase. Adică drama este suferinţa pe care o resimte omul atunci când face actul alegerii. Spre deosebire de tragedie, unde el nu-l face, îl face altcineva pentru el. Drama, contrar unora, aduce suferinţă actul alegerii. Şi asta e valabil şi pentru ceea ce ni se întâmplă acum. Alegerea, în general, pentru un om este un act de suferinţă, dacă îl resimte ca pierzând ceva, alegând altceva. Deci, dacă observăm, şi în viaţa cotidiană avem această chestie, de la cele mai simple momente ale vieţii, că am ales o anumită rută şi n-am ales alta, că am  ales să plecăm în concediu pe o dată când e vremea rea şi n-am ales altă dată, când am ales pentru copilul nostru, dacă avem copii, o anumită rută şcolară şi aceea s-a dovedit a fi înfundată, un drum închis, care nu corespundea aspiraţiilor şi potenţialului acelui copil etc. Aşa şi la pandemia asta. Sigur, nouă ni se pare o tragedie, dar nu e o tragedie. Problema vine atât din actul de opţiune – ce alegem ca politici, pentru combaterea ei.

„Şi aici observaţi coliziunea enormă care are loc între no vax şi atitudinea <<Vaccinaţi-vă de 10 ori pe zi, dacă se poate!>>, adică extremele. Eu cred că trebuie, cum zic francezii, aborder les choses bruyantes avec une certaine froideur, să le luăm mai la rece.”

Deci eu, cu ce nu sunt de acord? Ca să vă spun punctul meu de vedere, care, sigur, este al meu şi poate fi atât de autentic pe cât de fals, fiind o expresie a unei subiectivităţi evidente. Eu n-am pretenţia că pot să conving pe cineva neapărat cu punctul meu de vedere. Iar punctul meu de vedere e următorul: vaccinul nu e o terapie – primul enunţ. Deci vaccinurile nu vindecă, ele previn. Ca să punem lucrurile în ordine medicală corectă. Deci ele nu vindecă. Că, dacă ar fi aşa, nu ar mai exista medicamente în farmacii, ar exista numai vaccinuri. Medicamentul vindecă, vaccinul previne, eventual, patologia. Doi, nu putem să facem şi să aderăm, mai ales, în ordine logică, şi mai ales juridică, la acest enunţ: „Viaţa are prioritate faţă de orice alt drept”. Fundamental eronat. De ce? Unu: din punct de vedere ştiinţific, vorbesc ca profesor de drept. Dreptul la viaţă este un drept fundamental al omului, dar pe lângă acesta, avem CEDO, care este Biblia modernităţii europene, de la 1950 încoace, cel puţin pentru zona asta a lumii, Europa, este Biblia ei. Ştiu că, poate, fac o blasfemie aici, dar într-un sens foarte figurat. Din punct de vedere laic, CEDO este ca o Biblie, deci pentru cei care nu sunt neapărat ataşaţi de religie. Desigur şi pentru ceilalţi.

„Ce ne învaţă CEDO? Că drepturile fundamentale ale omului sunt absolute, adică au opozabilitate globală, pentru toţi, că unii suntem mai deştepţi, alţii mai proşti, unii mai bogaţi, alţii mai săraci, unii mai tineri, alţii mai bătrâni. Dar, drepturile omului sunt absolute şi doi, sunt indivizibile. Ce înseamnă că drepturile omului sunt indivizibile? Faptul că nu pot fi ierarhizate între ele. Ideea de a interzice accesul la muncă a celui care nu se vaccinează este o aberaţie, este o încălcare a principiului indivizibilităţii drepturilor omului.”

Şi trei: deşi la noi au devenit preş de şters pe picioare, potrivit Articolului 53, alineatul 2, din Constituţie, drepturile fundamentale, adică cele pe care le prevede Constituţia, iar dreptul la muncă figurează la Articolul 41, poate fi temporar, deşi constituţia nu spune „temporar”, a spus-o prin interpretare Curtea, pot fi restricţionate, în caz de sinistru – poate să fie şi un sinistru medical, dar nu pot fi desubstanţializate, nu pot fi lipsite în totalitate.  

„Dacă unui om îi spui că nu mai poate veni la serviciu, pentru că nu se vaccinează, nu înseamnă doar că îi suspenzi contractul de muncă, nu înseamnă doar că îl concediezi, înseamnă că tu creezi o incapacitate generală de a munci acelei persoane.”

Pentru că acea persoană nu se va mai putea încadra, deci îl urmăreşte blestemul acestei interdicţii toată viaţa sau cât durează această situaţie, tu îi creezi o incapacitate generală de a putea lucra. Ceea este inadmisibil, pentru că iei substanţa dreptului complet. Şi o ultimă întrebare retorică: dar fără dreptul la muncă, din ce trăieşte un om? Mai este viaţă? Pentru că noi avem şi o viziune uşor de măcelar aici, cu toată preţuirea pentru această îndeletnicire. Dacă eu mor, numai asta este pierderea dreptului la viaţă? Dar dacă eu, individ, nu mai am din ce trăi, stau pe sub poduri, mănânc din pubelă, aceea mai e viaţă? Nu cumva şi mai târziu se produce acelaşi sfârşit, că un suicid este, parcă, scris pentru mulţi aflaţi într-o asemenea situaţie. Adică dreptul la viaţă nu înseamnă numai dreptul la metabolism, dreptul la, cum zicea Mircea Eliade în celebra nuvelă Secretul domnului Honigberger – „numărul de respiraţii şi expiraţii pe minut”, nu, dreptul la viaţă înseamnă drept la demnitate, drept la accesul serviciilor publice şi aşa mai departe.

ISTORIA UNOR INCONGRUENŢE: „AM PĂRĂSIT POLITICA PENTRU CĂ, LA UN MOMENTDAT, NU M-AM MAI REGĂSIT DELOC!”

I.V. – Aţi vorbit mai devreme de alegeri. Aţi ales să părăsiţi politica sau politica v-a părăsit pe dumneavoastră?

A. A. – Despărţirile sunt întotdeauna dubitabile, din punctul de vedere al iniţiativei personajelor între care are loc respectiva întâmplare. Eu am părăsit politica, pentru că, la un moment dat, nu m-am mai regăsit deloc. Şi, ca să spun foarte drept, în anul 2008, am primit o invitaţie extrem de onorantă în raport cu formaţia mea intelectuală, profesională, de a fi membru în Comitetul european pentru Drepturi sociale de la Strasbourg, care numără 15 experţi, consideraţi valoroşi de Adunarea parlamentară care îi votează, a Consiliului Europei. Era un capăt de drum, domnule Vulpescu. Eu am pornit foarte entuziast în demersul de a intra în viaţa publică românească. Am pornit-o în Partidul Alianţei Civice, iniţial. În 1991 am fost ales în conducere, deşi nu eram în ţară – foarte interesant, dar nu m-am dezis. Am fost ales în biroul director al acelei nou înfiinţate formaţiuni, care m-a dezamăgit foarte mult, inclusiv prin conducătorul lor, pe care eu l-am admirat enorm, pe Nicolae Manolescu. Dar Nicolae Manolescu s-a dovedit, din punct de vedere politic, inadecvat.

I.V. – Un critic strălucit. Un profesor extraordinar.

A. A. – Da, un profesor deosebit, un intelectual extrem de plăcut, un om foarte inteligent. Şi mie întotdeauna mi-a plăcut să stau lângă oameni mai deştepţi decât mine. Ceea ce nu li întâmplă multora care încearcă să se înconjure de unii mai prosţi. Problema e că, dacă ei sunt foarte proşti, vă închipuiţi ce e în jurul lor. Şi ne mai mirăm de ce se întâmplă astăzi, în diverse zone.

I.V. –– După aceea, aţi mers în Partidul Social-Democrat Român.

A. A. – Da. Cum am ajuns? Lucrurile au evoluat aşa. Şi mă bucur de această întrebare, că poate le vom lămuri unele… că mă mai înjură unii că am vândut PSDR-ul.

I.V. – Aţi fost preşedintele PSDR…

A. A. – Cum am ajuns? Lucrurile au fost aşa. Eu am fost membru al Partidului Alianţei Civice. Partidul Alianţei Civice a făcut cea mai proastă alegere politică în 1995, a ieşit din Convenţia Democratică, tocmai într-un moment în care Convenţia începea, mai ales şi datorită lui Corneliu Coposu, care a reprezentat un reper extrem de important în atragerea unei părţi a populaţiei României în direcţia gândurilor, principiilor lui. Însuşi sacrificiul lui Corneliu Coposu era un reper de care te puteai agăţa, adică îţi dovedea autenticitatea gândurilor acelui om, pentru că cel mai bun exemplu este însoţirea vorbei cu fapta. Nu exista exemplu mai bun. Şi, din ambiţii omeneşti, dar nescuzabile – repet, omeneşti, le înţeleg, nu le accept – nu a vrut să mai stea în Convenţie. Vezi, Doamne, nu se mai simţea confortabil. Bineînţeles că n-a mai intrat în Parlament.

I.V. – A făcut o alianţă atunci cu Partidul Liberal din 1993…

A. A. – A făcut cu Dinu Patriciu, da. Adică se uniseră două nevoi ca să facă o nevoie mai mare, de voturi. Şi partidul lui Patriciu era un partid care se desprinsese din Partidul Naţional Liberal, în fine… Dar care intrase tot cu Convenţia, tot în căruţa Convenţiei. Ei nu candidaseră independent. Şi i-a apucat aşa, strechea, eu ştiu… sau a fost indusă. Astea sunt din misterele Revoluţiei române. Nu se ştie dacă n-a fost cumva indusă, pentru că după aceea, am văzut că la PAC (Partidul Alianţei Civice) erau foarte mulţi foşti colaboratori ai Securităţii.

„Mă întreb în naivitatea mea, cel puţin de atunci, dar poate şi de acum: cum naiba s-a înfiinţat un partid al intelectualilor, dar care avea foarte mulţi ciripitori? Adică foarte mulţi care vehiculaseră prin alte zone, vizitaseră alte sufragerii.”

I.V. – Şi la Partidul Social Democrat aţi mers după aceea.

A. A. – Da. Ce se întâmplă? Eu am fost în acea legislatură, 1992-1996, preşedintele Comsiei de muncă şi protecţie socială a Camerei Deputaţilor. Foarte interesant a fost că, fiind profesor de această materie, oamenii de atunci, inclusiv PRM-ul, au fost de acord, au zis: „Domʼle, să dăm unui specialist preşedinţia!” Vedeţi, erau alte criterii, deşi comunismul încă era pe blocuri, pe diferite organisme, înlăuntrul oamenilor. Totuşi, se aprecia o anumită autoritate într-un domeniu, chiar în zona politică. Nu ca acum, când ne pricepem, ca doamna aceea care a fost pe la Ministerul Muncii şi zicea: „Daţi-mi un minister!”. Da, era pe postul ceasului Vacheron Constantin, era şi cronometru, şi… Ce să zici… În fine.

I.V. – „Să fie undeva ministru”. Care e cea mai mare dezamăgire din timpurile acelea, din activitatea dumneavoastră politică?

A. A. – Din perioada aia, nu. Nu dezamăgiri.

I.V. – Aţi face la fel lucrurile?

A. A. – Dacă vă referiţi la legislatura din Parlament, în calitate de preşedinte, nu pot să spun că sunt satisfăcut, că asta arată deja o autosatisfacţie şi trufie, într-un fel. Dar vă dau două exemple. Ce am făcut ca preşedinte? În primul rând, am reglementat, pentru prima oară, pensionarea anticipată, prin Legea 2/1995, şi am reglementat-o prin propunere legislativă, luând drept semnatari pe toţi membrii comisiei, de la toate partidele. Şi în politică, la un moment dat, trufia, exhibiţionismul, că eşti cel mai deştept, că nu ştiu ce… Adică ce era să le zic colegilor mei: „Eu sunt profesor, eu mă pricep, voi sunteţi nişte proşti, habar n-aveţi”? Nu. N-ar fi avut nicio şansă. Şi nici nu era real, că erau oameni foarte cumsecade şi unii rezonând inteligent la anumite demersuri ale mele. Foarte bine. Nu, i-am luat pe toţi, pentru că politica e pentru oameni, nu e pentru satisfacţia ta. A, dacă prin binele prezumat sau presupus, pe care îl faci unei comunităţi mai mari sau mai mici, atragi o apreciere care să îţi dea şi ţie un sentiment de împlinire, este perfect. Dar nu faci exhibiţionism, să te pui pe tine în valoare.

„Politica nu este un joc de vedetă. Este un joc de echipă, care are nevoie de strălucirea unor vedete, dar pe schema echipei. Şi a doua lege, foarte importantă o consider eu, ca reparaţie, a fost pentru cei din detaşamentele de muncă forţată, cărora le-am reglementat un drept la o indemnizaţie, pentru toţi cei care n-au ajuns la Canal, totuşi, dar au fost declasificaţi profesional.”

Practic, oameni cu studii universitare, care erau puşi să facă diferite lucrări publice, să dea cu sapa, în aşa-numitele „detaşamente de muncă forţată”.

I.V. – Sunt cele două momente, cele două repere.

A. A. – Astea ca legi, ce am făcut. Bun. Pensionarea anticipată spuneam, pentru că am anticipat o lege pe care am scris-o, cam jumătate, chiar cu mâna mea, ceea ce nu trebuia să facă un ministru, să scrie legi. Legea 19/2000. Am scris-o eu, şi acolo a apărut pentru prima dată reglementată în Legea pensiilor, pensionarea anticipată, dar o făcusem, într-o anumită formă, aş zice oarecum embrionară, în 1995. După aceea, pe traseu, foarte pe scurt, partidul nu a intrat în Parlament. O persoană căreia, deşi ne-am despărţitt înainte de moartea sa, oarecum într-o stare de conflict pe care o regret, Sergiu Cunescu, dar căruia îi port o amintire absolut de neşters în sens pozitiv. Indiferent că ne-am certat spre finalul activităţii noastre comune, cearta e ceartă, disputa e dispută, recunoaşterea meritelor unui om… Deşi eu nu eram membru al PSDR-ului, mi-a propus să fiu ministrul Muncii. Închipuiţi-vă astăzi cui i s-ar face o asemenea propunere.

I.V. – Şi aţi fost trei ani ministrul Muncii.

A. A. – Da, 3 ani şi câteva zile.

I.V. – După schimbarea premierului Radu Vasile, aţi fost şi prim-ministru interimar.

A. A. – Da, de pe 13 decembrie până pe 22, când a fost instalat Mugur Isărescu.

I.V. – Deci aţi fost câteva zile…

A. A. – Da, am fost o efemeridă, adică atât cât zboară un fluture când iese din crisalidă.

RENUNŢAREA LA PUTERE – O GREA ÎNCERCARE

I.V. – E o întreagă mitologie în jurul scaunului de premier. S-a luat ceva în acele zile, aţi simţit că aerul este altfel în biroul primului ministru? Te poate schimba, te poate modifica poziţia aceasta? Sentimentul că ai foarte multă putere…

A. A. – Da, sigur.

„Oamenii foarte slabi devin prizonierii scaunului pe care îl ocupă.”

Chiar oamenii tari încep să intre într-un concubinaj de prizonierat între cap şi fund. Adică devine şezutul pe scaunul acela mai important decât gândurile pe care trebuie să le aibă. Acum, eu nu vreau să par aici un iezuit sau un moralist de tipul lui Michel de Montaigne. Sigur, puterea, se spune şi este adevărat, e un afrodisiac. E o chestiune de la tentaţia căreia – Voltaire a scris în Zadig – Le corridor de la tentation, că vorbea despre putere, că e ca un drum care te duce spre crima finală. Sigur, toţi aomenii, într-un fel sau altul, sunt influenţaţi de această posibilitate de a decide destinul celorlalţi. Că, de fapt, puterea ce este? Senzaţia că tu stăpâneşti pe alţii. Desigur, eu am spus-o mai vulgar. Probabil că există formule mult mai elaborate de a exprima acest lucru. Problema e următoarea. Cine ţine atelajul prerogativelor? Dacă mâna celui care ţine atelajul prerogativului este o mână care a şi scris ceva în viaţă, care a făcut ceva, îl poate ţine mai bine. Adică, la un moment dat, ţine un drum drept, chiar dacă el se înstăpâneşte de ideea că va decide destinul mai multora. Eu am exemplele istoriei, care nu mint. În istorie au fost foarte puţini oameni care au plecat de la putere fără să se baricadeze în sediile puterii, cum spun italienii – „locurile puterii”. Nu puteam să spun despre Palatul Victoria, că i-am da o importanţă prea mare.

„Am avut premieri la Palatul Victoria care au stat fie cu ficusul în mână, că se usucă ficusul, săracul Radu Vasile, şi nu poate să îl ia de acolo şi trebuie să îl stropească zilnic. Alţii mai de curând, pe care îi ştiţi, domnule Vulpescu, care tot aşa, s-au baricadat. În fine. Se pare că este o formă de revoltă guvernamentală, o formă nouă. Că noi ştiam că revolta e în stradă. A apărut şi revolta de cabinet, şi nu orice cabinet.”

Dar, în istorie, sunt câteva persoane care au avut puterea absolută, nu puterea unui prim-ministru român. Unul s-a numit Consulul Sulla, care a renunţat de bunăvoie la putere după ce îl bătuse, în Primul Război Civil, pe Marius, şi care s-a urcat pe Capitoliu şi şi-a depus însemnele puterii, trăind o frumoasă poveste… Sigur că Suetoniu, care avea o limbă ascuţită şi răutăcioasă, o limbă veninoasă, a spus că „dragostea a învins”. Se spune că la senectute, Consulul cunoscuse iubirea unei tinere sclave de 16 ani şi că a plecat, ca aşa a spus: „–Plec, dragi senatori, să-mi cultiv grădina sufletului.” Sigur, grădina nu era părăsită… Dar a lăsat puterea maximă. Putea să se instaureze de atunci împărat. Şi al doilea, Carol Quintul, care este fabulos. Dumneavostră care aveţi şi studii, dacă nu mă înşel, de teologie… Carol Quintul, 40 de ani de domnie, Împărat al germanilor, Rege al Spaniei, un mare conducător, uriaş! Dar, cu toate acestea, mie mi-au plăcut din biografia lui Carol Quintul, habsburg de sânge, două lucruri. Unul, că şi-a iubit foarte mult familia şi a dat încredere mătuşii lui, Margaret, care a fost guvernatoarea Ţărilor de Jos, şi pe care o asculta în toate problemele strategice ale Imperiului. Ba mai mult, el a inaugurat, ca urmare a acestei încrederi extraordinare, primul tratat încheiat între două femei – Tratatul de la Cambrai – un tratat de pace între Franţa şi Imperiu, s-a încheiat între mătuşa lui, Margaret, şi Margareta, soţia lui François I, marele adversar al lui Carol Quintul. În scrisoarea adresată ei,  Francisc I spune celebrele cuvinte – era Bătălia de la Pavia, din nordul Italiei, în care spune: „–Madame, tout est perdu, fors l’honneur.” A fost şi prizonier, cred că şi onoarea era cam la limită. Dar panaşul francez a zis: „–Totul e pierdut! Ne-au bătut de ne-au zăpăcit”, zice, dar „onoarea n-am pierdut-o.” Onoarea era prizonieră. A mâncat pâine cu apă vreo câteva luni. În fine. Acest om, după 40 de ani de domnie, se retrage într-o mănăstire. E adevărat, nu chiar într-o chilie de călugăr, într-o mănăstire se retrage şi gândeşte. Ştim, el trăieşte epoca lui Luther. Şi el a avut trei întâlniri mari, teologice, cu Luther.

I.V. – Deci avem exemple de oameni care se pot retrage senin.

A. A. – A şi spus: „Am avut tot, am cunoscut tot, acum trebuie – vorbele sunt emoţionante – să refac legătura cu Dumnezeu.” Deci a înţeles că, dincolo de puterea pământească, e legătura cu Dumnezeu.

„RĂMÂN OLD-FASHION, NU CRED ÎN PROGRESISMUL ACESTA”

I.V. – Tot un francez, Albert Camus, are o vorbă: „Împotriva ei, împotriva mea, rămân la stânga.” Ce crede despre stânga Alexandru Athanasiu, ce credea când a intrat în politică, asumat la stânga, şi care e răspunsul social-democraţiei la criza lumii de azi?

A. A. – Un răspuns, sper, convingător şi nu lung. Prin pregătirea mea profesională, ca profesor de drept social, volens nolens, nu puteam fi de altă parte decât de partea drepturilor lucrătorului. Inevitabil, dreptul muncii nu este un drept egalitar. Nu este un drept ca Dreptul Civil, în care nu personalizăm partenerii contractuali. În Dreptul Civil nu contează cum îl cheamă pe vânzător, nu contează cum îl cheamă pe cumpărător. Este un drept al lucrurilor. Ce se vinde, cât se plăteşte. Nu interesează ce pregătire are vânzătorul, cumpărătorul, ce statut matrimonial etc. În schimb, dreptul muncii e focalizat pe personalitatea lucrătorului, pe nevoile lui, pe problemele lui, pe garanţiile pe care trebuie să i le dai, de stabilitate în muncă, de securitate şi sănătate în muncă, de conjugarea armonioasă a vieţii profesionale cu viaţa privată etc. Or, aşa stând lucrurile, inevitabil, profesia mă ducea acolo. Sunt colegi, foşti studenţi ai mei, care susţin interesele corporaţiilor. Şi eu le şi spun: „Măi, mutaţi-vă la civil. E foarte frumos ca jurişti, dar n-aveţi ce căuta!”

„Adică, dacă n-ai însufleţirea valorilor materiei pe care o predai înseamnă că, într-un fel, e o impostură. Eu o consider impostură. Dreptul, repet, nu e doar o interpretare logică a unor texte de lege, cum se coroborează, cum se aşază, nu. Dacă nu ai combustia internă de a crede că acele valori depăşesc paginile cursului de drept şi merg pe stradă, merg la locul de muncă, înseamnă mai binele sau mai răul lucrătorului, nu ai ce căuta la disciplina asta.”

Bun, eşti un tehnician, dar lumea nu se construieşte doar cu cei care repară un lucru sau care ştiu cum se repară, ci cu cei care îmbunătăţesc acel lucru, pentru a-l face mai sigur, mai durabil şi mai bun. Deci primul motiv ar fi profesia. Doi, cred că social-democraţia împăca, la acel moment, cele două chestiuni care şi în comunicatul privind The Social Pillar, de la Gothenburg, din 2017, privitor la drepturile sociale – document care are ca autori: Consiliul European, Comisia şi Parlamentul European – se spune că drepturile sociale trebuie concepute în aşa fel, încât să împace the market with the social. Deci socialul, drepturile lucrătorilor cu regulile pieţii.

„Din acest punct de vedere, social-democraţia, prin aşa numita economie socială de piaţă, a introdus un „condiment” important, relevant, în asigurarea unui echilibru între regula profitabilităţii şi regula protecţiei, garanţiei la locul de muncă.”

Am crezut că este şi cea care împacă cel mai bine, chiar dacă nu tot timpul, chiar dacă nu în mod durabil, aceste două exigenţe care, evident, sunt de semn contrar. Şi în al treilea rând, eu cred că astăzi social-democraţia nu evoluează într-o direcţie bună. Ea evoluează într-o direcţie în care excesul de progresism, adică, ca să fiu bine înţeles: evident că social-democraţia s-a opus, de la Jean Jaurès, adică de la sfârşitul secolului 19, s-a opus capitalismului liberal, prin aceea că a dat multă importanţă lucrătorului muncii, în detrimentul rentei. Bătălia care este, dacă esenţializăm lucrurile? Între proprietate şi muncă, între rentă şi salariu. De fapt, asta este marea bătălie. Ce este prioritar într-o societate? Proprietatea sau munca? Ce este prioritar, sub aspectul câştigului? Renta. Adică valoarea obţinută din exploatare – fructul civil, cum zic civiliştii şi Codul Civil – obţinut din exploatarea proprietăţii sau salariul? Căreia trebuie să îi dai prioritate?

„Eu încă rămân old-fashion. Nu cred în progresismul acesta. Adică în egalitarismul care depăşeşte sfera dreptului.”

Astăzi, noi asistăm, în mod concret, în numele unei libertăţi mincinos fundamentale şi a unui egalitarism de tip Simone de Beauvoir, că nu ne naştem bărbaţi sau femei, ci devenim, dar ea o spunea – marea prietenă a lui Jean Cocteau – ea o spunea în ce context? O spunea în contextul că femeile erau discriminate, lucru cu care nu putem fi, din start, de acord, să fie discriminate, ba dimpotrivă, trebuie să combatem zi cu zi, picătură cu picătură de sudoare, şi fără demagogie, să eliminăm în societatea umană această discriminare. Dar eu mă opresc la combaterea inegalităţii juridice între femei şi bărbaţi.

„Eu cred că trebuie să punem o frână de inteligenţă, în sens de raţiune, adică de ordonare după valori şi principii a demersurilor noastre acţionale. Social-democraţia nu trebuie să devină un avion care să depăşească plafonul sonic, fără să aibă kerosen, adică fără să aibă valori solide.”

I.V. – Pe scurt, trei idei care pot pune România în avangardă. Trei idei revoluţionare pentru dezvoltarea României. Pe scurt, că este penultima întrebare.

A. A. – Îmi cereţi mult. Abia dacă reuşesc să bâjbâi una. Eu cred că trebuie să ne întoarcem la oameni. E simplu spus aşa, du bout des lèvres, din vârful buzelor, dar eu chiar cred. Inteligenţa românească dă rezultate senzaţionale în exprimări individuale. Din păcate, noi nu avem o ţesătură bună de solidaritate, de lucru în echipă. Lucrăm prost în echipă. Lucrăm foarte bine individual. Şi rezultatele se văd. Avem excelenţe, dar individual, nu ca o colectivitate mai mică sau mai mare. Eu cred că, în primul rând, aceşti tineri cu rezultate excepţionale, atestate nu numai în România, dar şi în universităţi de prestigiu de afară, trebuie incentivaţi, trebuie stimulaţi la maximum să vină în România, şi puşi cât mai repede în poziţii, nu în prima poziţie de la început, dar în partea de sus a oricărei ierarhii şi cu potenţialul de a fi conducătorii de mâine ai României.

„Atâta vreme cât egoismul, canibalismul ăsta provincial pe care România îl arată ca societate, în care recomandarea ţine loc de note, în care păcatul se substituie virtuţilor, nu avem cum să progresăm, dacă proştii…”

Circulă pe internet o glumă foarte tristă pentru noi. Era întrebat un japonez cum reuşesc ei rezultate aşa grozave? Şi zice:

„La noi e simplu. Avem 10 persoane – una e foarte deşteaptă şi 9 sunt proşti. Cel foarte deştept îi conduce pe cei 9. La voi, aveţi 9 deştepţi şi un prost, şi prostul vă conduce.”

Cam asta e. Noi am făcut, la un moment dat, în guvernul Năstase, a fost bursa Nicolae Iorga – eu eram ministrul Educaţiei. Vreau să vă spun că au venit absolvenţi de universităţi, pe care statul i-a susţinut materialiceşte, remuneratoriu, prin burse. Au venit, am avut şi eu la master. Şi i-am întrebat: „V-au luat imediat prin ministere?” Şi zic: „Nu.” Nu, că trebuia să fie nepotul, nepoata, fratele, concubina, tata, mama, adică viziunea tribală. România trebuie să se descotorosească, dacă tot vrem progresism.

„Uite, ăsta ar fi modernism: să eliminăm tribalismul, aceste uniuni bazate exclusiv pe sânge, pe aranjamente. Să dispară tribalismul, care e o formă, evident, primitivă de agregare socială din organizarea societală românească.”

I.V. – Şi în final, un gând, o urare, o deviză pentru Avangarda noastră, pentru aceasă emisiune, acest spaţiu de dialog?

A. A. –  Fiind încă în viaţă şi însoţitori ai modernismului, nu pot decât să folosesc cuvântul la modă: succes!

I.V. – Mulţumesc, domnule profesor, pentru acest dialog!

Ultima ora:

ObservatorRadu Puchiu: H.appyCities a lansat analiza „Economia digitală și societatea în România” – Este necesară înțelegerea mult mai bună a cadrului european, a rolului și structurii DESI

PoliticRadu Burnete: ”Patriotismul” anti european e lupul paznic la oi și nimic mai mult

EconomieRadu Puchiu: H.appyCities a lansat analiza „Economia digitală și societatea în România” – Este necesară înțelegerea mult mai bună a cadrului european, a rolului și structurii DESI

ExternOvidiu Nahoi: Pentru ultima oară, Regina i-a ținut la respect pe adversarii democrației și păcii

SocialRadu Puchiu: H.appyCities a lansat analiza „Economia digitală și societatea în România” – Este necesară înțelegerea mult mai bună a cadrului european, a rolului și structurii DESI

EvenimenteRadu Carp: „Zilele Culturii Armâneşti”, pe 23 şi 24 septembrie 2022, la Constanța

CulturaFlaviu George Predescu: Romanul Paraclis 1980 va apărea cu ocazia Târgului de Carte Gaudeamus, în decembrie

EditorialAlexandru Lăzescu: La moartea Reginei



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe