Un prieten conciliant îmi amendează, uneori, ieşirile mai radicale, adresându-mi dojenitor întrebarea: „Vrei sânge şi la 70%?”

În principiu are dreptate. La 70%, ar trebui să fim mai îngăduitori şi, mai ales, ar trebui să căutăm formule ale concordiei, nu ale disputei. Indiferent de context sau de momentul politic, stabilitatea şi acordul politic sunt preferabile, pentru toţi şi pentru fiecare în parte, confruntării.

Mă tem, însă, că prietenul ar trebui să-i întrebe şi pe alţii: „Nici la 70% nu terminaţi cu intrigile şi cu speranţele deşarte?”

Pentru că nu trece zi de la Dumnezeu să nu vedem sau să nu citim ştiri de genul: USL se va rupe în curând, Liberalii se simt păcăliţi de PSD, PSD îşi pregăteşte o nouă majoritate cu UDMR şi PPDD, Gruparea Chiliman pregăteşte debarcarea lui Crin Antonescu ş.a.m.d. La rândul lor, anumite televiziuni orchestrează zi de zi realitatea în funcţie de necesitatea de a defăima USL. Care USL e, pe ecranele lor, vinovată de orice: de timpul probabil, de întârzierea trenurilor, de vântul care doboară copaci, ba chiar şi de moartea a doi români în atentatul terorist din Algeria. În fine, unele agenţii de presă, chiar dintre cele mari, continuă să dea prima pagină unor corifei ai PDL pe care electoratul i-a trimis la coşul de gunoi al politicii. În loc să fie reprezentat, în ştirile unor agenţii, la nivelul PPDD – căci a obţinut cam acelaşi scor şi are cam aceeaşi activitate –, PDL continuă să fie înfăţişat, fals, ca şi cum ar reprezenta la fel de mult ca USL.

Nici măcar penibilul nu temperează zelul păpuşarilor din spatele scenei. Care nu par a înţelege că două partide pot avea ideologii diferite şi, pe termen lung, chiar obiective diferite, fără a renunţa la înţelegerea lor politică. Mai ales când singurul instrument cu ajutorul căruia au făcut nule şi neavenite toate aranjamentele pre şi post-electorale este tocmai acest scor de 70%. În absenţa căruia o majoritate de 51%, făcută cu parteneri alunecoşi ca UDMR sau PPDD, ar trebui din nou să suporte ce am suportat în lunile referendumului.

Nu sufăr de mania persecuţiei şi cred că orice observator lucid poate distinge cu uşurinţă scenariul. Se consideră, nu ştiu de ce, că USL se poate rupe mai uşor dinspre PNL decât dinspre PSD, motiv pentru care se întreţin, fie şi numai la televizor sau în paginile tabloidelor, aşa-zise conflicte în acest partid, deşi sub conducerea lui Crin Antonescu PNL şi-a atins maximul istoric. Cum acesta a ocupat fotoliul la Cotroceni pe perioada suspendării şi tot domnia sa a fost mai puţin diplomat cu Traian Băsescu, se trage puternic în liderul PNL. În sfârşit, pentru că, din punctul de vedere al valeţilor, lumea e compusă din valeţi, întreţinerea ideii că guvernarea USL e, dacă nu coruptă, atunci măcar incompetentă, poate fi, cine ştie?, utilă pe viitor. Pe acest fond de suspiciune, un singur caz, o singură greşeală viitoare a unui ministru şi, vorba lui Caragiale, fandacsia va fi gata.

Scenariul, pe scurt, a rămas acelaşi de dinaintea alegerilor. Ceea ce înseamnă că şi obiectivele lui sunt aceleaşi: readucerea PDL la guvernare, pe orice cale, şi recăpătarea, de către preşedinte, a tuturor puterilor neconstituţionale pe care şi le însuşise înaintea suspendării. Nici logica, nici semnalul dur dat de electorat, nici penibilul, nici chiar iminenţa falimentului unor organe media nu par să suspende acest „complot al bubei”.

N-ar fi un capăt de ţară. Numai că, fără să altereze echilibrul politic la care s-a ajuns – şi în care cei care au 70% au făcut mult mai multe concesii decât cel care mai are doar 10% încredere –, complotul la foc mic pune sub semnul întrebării onestitatea unuia dintre cei doi semnatari ai acordului de coabitare. Şi, pe termen lung, credibilitatea coabitării în sine. Obligând, astfel, USL să nu mai facă alte concesii şi să caute, pe căi legale, să pună capăt conspiraţiilor dâmboviţene, care insultă votul popular şi inteligenţa noastră.
Articol publicat pe www.qmagazine.ro