Dacă tot suntem în mijlocul scandalului plagiatelor, cred că e cazul să ne reamintim şi de o altă ilustră impostură. Aflată mult mai sus decât un ministru. Căci nu numai plagiatul este condamnabil. Şi a fi numit politic într-un post pentru care nu ai pregătirea necesară tot o impostură este.

Mă gândeam, ați ghicit, la distinsa doamnă Roberta Anastase. Cea cu votul. Oricât de grav este furtul de voturi în Parlament (pentru că ruinează însuşi principiul suveranității poporului), mult mai grav este faptul că o persoană cu pregătirea şi pedigriul cultural al Robertei Anastase ocupă acest scaun, de preşedinte al Camerei Deputaților.

Căci, din fericire, democrația românească nu s-a născut odată cu PD-L şi cu Traian Băsescu. Ea există cel puțin din 1859, iar de atunci şi până în 1938, când a început şirul dictaturilor, pe scaunul de preşedinte al Camerei Deputaților s-au perindat figuri marcante ale istoriei şi culturii noastre. N-am să enumăr toate aceste personalități. Mă voi mulțumi să-l amintesc doar pe unul din aceşti străluciți înaintaşi, pe care PD-L l-a făcut egalul Robertei Anastase: Nicolae Iorga. Simpla alăturare a celor două nume alcătuieşte deja un oximoron. Şi, totuşi, printr-o încăpățânare ale cărei cauze doar le bănuim, oximoronul a fost regula de existență a Camerei Deputaților de la începutul actualei legislaturi şi până azi. În consecință, cât timp va mai exista Camera Deputaților, pe peretele pe care sunt expuse portretele foştilor preşedinți, chipul patinat de responsabilitatea morală a cunoaşterii, al lui Iorga, va fi vecin cu cel ingenuu, niciodată vizitat de greul culturii, al doamnei Anastase. Vizitatorii Palatului Parlamentului, în timp ce îl vor contempla pe primul, amintindu-şi de miile sale de volume şi de moartea martirică din noiembrie ’40, se vor chinui să-şi amintească numele starletei care le zâmbeşte inocent de pe perete. Iar singurul lucru pe care şi-l vor aminti, în legătură cu ea, va fi tot buclucaşa numărătoare a voturilor, în care 76 de prezențe în sală s-au metamorfozat în vreo sută şaptezeci şi ceva de voturi. Exact cât trebuia pentru ca o categorie de pensionari să îşi piardă drepturile, iar Parlamentul, substanța şi rolul.

Veți spune că asemenea accidente se mai întâmplă şi că, în fond, şi celebra Cicciolina a fost membră a Parlamentului italian. Nu sunt de acord. Mai întâi, nu cred că trebuie să ne luăm ca model politic Italia, întrucât, spre deosebire de sora noastră latină, România nu ar putea supraviețui, necum prospera, cu o asemenea clasă politică. În al doilea rând, Italia este un stat civilizat, în care accidentele de acest gen nu mai fac demult rău nimănui, fiind cel mult comice. Noi, dimpotrivă, încă ne aflăm în faza de renaştere democratică, în care instituțiile au un teribil rol educativ (sau, din păcate, contra-educativ). Prezența unei starlete pe post de Nicolae Iorga face un rău teribil: le bagă în cap şi altor starlete, feminine şi masculine deopotrivă, ideea că pot şi ele sta pe scaunul pe care a stat, cândva, metaforic vorbind, marele istoric. Cei responsabili de prelungirea acestei anomalii îşi asumă o grea povară. Gândiți-vă numai că s-ar putea întâmpla ca la cârma României să se afle (din motive de boală sau de vacanță a celor desemnați de Constituție) Roberta Anastase. Să sparie gândul!…

Articol publicat de Ionut Vulpescu in Q Magazine