de Ionuț Vulpescu

Am participat recent la cea de-a XX-a reuniune a Adunării Interparlamentare a Ortodoxiei. Reuniunea, punctată de câteva momente simbolice – cum ar fi Vecernia de Sfinții Apostoli Petru și Pavel, oficiată de Î.P.S. Hieronymos, Arhiepiscopul Atenei și al întregii Elade, chiar pe locul unde a predicat Sfântul Apostol Pavel –, mi-a prilejuit unele reflecții și observații cu privire la relația Ortodoxiei cu lumea politică modernă.

Mai întâi, însă, ce este AIO: este un organism consultativ, care reunește parlamentari din statele cu majoritate ortodoxă și observatori din cele cu comunități ortodoxe, inclusiv din Asia, Africa sau America de Nord. AIO nu impune nimic nimănui și nu este o structură concurentă Parlamentului European sau Consiliului Europei, căci nu legiferează și nici nu obligă statele membre să urmeze vreo conduită oarecare, nici măcar în domeniul religios. Este un organism în primul rând spiritual, care se străduiește să identifice abordări ortodoxe care ar putea fi de folos în viața internațională, în primul rând în cea a Europei.

Dar, deși este consultativă, AIO are o importanță mai mare decât pare la prima vedere, întrucât reunește parlamentari din țările ortodoxe membre ale Uniunii Europene și, respectiv, din țările europene care nu sunt (și nici nu vor deveni) membre ale Uniunii noastre. Rolul ei în prezervarea dialogului și a cooperării în Europa, în condițiile în care Bătrânul Continent va rămâne multă vreme de acum încolo organizat în acest mod, este mai important decât cred unii. Pentru noi, ca membri UE, este important și că putem difuza în afara spațiului Uniunii valorile, metodele și procedurile acesteia, contribuind la reducerea decalajelor și la generalizarea bunelor practici politice pe continent.

Parcurgând, cu ocazia reuniunii, documentele constitutive ale Adunării Interparlamentare a Ortodoxiei, elaborate în urmă cu două decenii, am avut un dublu sentiment: de satisfacție și de răspundere.

De satisfacție, deoarece am constatat că dezideratele sub semnul cărora a pornit la drum AIO au dovedit clarviziune și, în același timp, încredere în capacitatea lumii ortodoxe de a răspunde provocărilor noului mileniu. Nu numai că prezența ortodoxă în Europa Unită s-a întărit, prin aderarea României, Ciprului și Bulgariei, ci însăși Uniunea Europeană a început să își recupereze o parte din rădăcinile ei uitate, care se află aici, în zona Balcanilor. Eșecurile de parcurs – cum ar fi neînregistrarea identității creștine a Europei în Tratatul de la Lisabona sau nesoluționarea crizelor din Cipru și Kosovo – sunt temporare, compensate însă de marile reușite ale afirmării Ortodoxiei ca forță de sine-stătătoare în cadrul Uniunii Europene.

Astăzi se poate spune că există un punct de vedere ortodox la nivelul UE și, totodată, că Ortodoxia a devenit, prin libera circulație a persoanelor, o confesiune continentală, extinsă în toate cele 27 de state-membre. Chiar dacă acest punct de vedere ortodox este încă discret, poate chiar timid, în buna tradiție a Ortodoxiei, care nu se consideră o Biserică învingătoare și nu este expansionistă. Dar e cert că situația s-a schimbat radical față de anii în care în UE era doar Grecia.

Sentimentul de responsabilitate pe care îl încerc, însă, este dat de obiectivele de fond ale prezenței ortodoxe în democrație.

De pildă, ideea de solidaritate ortodoxă în viața politică a continentului nostru rămâne încă un deziderat pentru care trebuie să mai lucrăm, după cum au dovedit-o criza din Kosovo și felul în care statele ortodoxe se raportează, astăzi, la această problemă. Solidaritatea ortodoxă – care nu trebuie înțeleasă ca subordonare politică a unora față de alții, și nici ca o „mafie”, de care nu suntem capabili – este pusă la încercare chiar de afirmarea europeană, actuală și viitoare, a unor state ortodoxe, precum România, Grecia, Cipru, Bulgaria (membre ale UE) sau Serbia, Muntenegru și Macedonia (state candidate). Ele au interese politice și economice care nu totdeauna sunt convergente cu cele ale statelor ortodoxe rămase în afara spațiului Uniunii. Este problematică și, câteodată, dificilă – în condițiile lumii secularizate de azi – afirmarea unei solidarități de natură spirituală, religioasă, abstracție făcând de aceste interese divergente. Ca și ideea de a afirma în mod concret un punct de vedere ortodox la nivelul regulilor ce guvernează societățile noastre și asigură funcționarea Uniunii Europene, care rămâne de multe ori o idee generoasă, dar nepusă în practică. Avem cele mai bune intenții, pe care însă nu reușim să le transformăm întotdeauna în inițiative și în acțiuni politice. Reprezentăm o forță spirituală de care noi înșine, uneori, părem că nu suntem conștienți.

Suntem, așadar, în fața unei provocări: de a răspunde noilor contexte și noii situații, decurgând tocmai din instalarea mai fermă a ortodoxiei în sânul UE. Care înseamnă, înainte de toate, o instalare mai fermă a valorilor creștine în general. Căci, subliniez, nu există Ortodoxie și Catolicism (sau Ortodoxie versus Catolicism), ci creștinism versus secularizare bezmetică și agresivă.

Trebuie spus că nici UE nu e întotdeauna un club select, în care înțelegerea și respectarea tuturor intereselor sunt o regulă. Câteodată, este un organism în care se confruntă viziuni politice și spirituale diferite și, deci, dacă dorești să-ți faci auzite doleanțele și dacă vrei să-ți aperi interesele, trebuie să o faci printr-o muncă tenace și asiduă. Tocmai pentru că ideea unei corelații între politică și Ortodoxie, pe de-o parte, și între statele de confesiune ortodoxă, pe de alta, este una dintre marile idei europene ale ultimelor două decenii, trebuie să fim pregătiți să ne afirmăm identitatea și să intrăm în dialog cu cei care pot constitui partenerii noștri firești de dialog.

Chestiunea afirmării spiritului creștin ca element fondator al Europei, prin intermediul democrației parlamentare, depășește însă miza unei întâlniri aniversare a AIO. Ea ne reamintește, nouă și lumii, necesitatea de a urma în practica parlamentară linia trasată de Sfântul Apostol, și anume aceea de a mărturisi adevărul. Și la noi acasă, și la Bruxelles. Adevărul este că o Europă fără Creștinism nu este de conceput.

În primul rând, cred că ar trebui să ne redefinim poziția într-o lume aflată în rapidă schimbare. Dorim să ne retragem în paseism, în refuzul modernității și în imprecații sterile la adresa moralei contemporane? Mă tem că nu am face decât să trădăm spiritul Ortodoxiei, care nu a avut și nu are nevoie de nici un aggiornamento, întrucât a fost mereu în pas cu vremea. Ortodoxia este, în realitate, o confesiune mult mai liberală decât altele, o confesiune care nu a respins niciodată progresul și nu a ars pe rug pe nimeni pentru că a făcut descoperiri astronomice sau medicale.

Tocmai de aceea, cred că trebuie să intrăm mai des și mai deschis în dialog cu colegii noștri, parlamentarii catolici, de pildă, în măsura în care e evident că împărtășim cu toții aceleași valori creștine și dorim ca împreună să ferim continentul de devierile unei laicități excesive și antiumane. Ortodocși și catolici înseamnă două ramuri ale aceleiași Biserici, care, dincolo de mileniul de separare, împărtășesc aceeași îngrijorare față de riscurile lumii de azi și aceeași încredere în valorile creștine. În fine, să ne luptăm mai tenace pentru a ne afirma propria identitate creștină, într-o lume care, în urma prăbușirii regimului comunist, cunoaște, la nivelul populației, o remarcabilă renaștere a credinței și a vieții religioase. Acesta este un potențial pe care, în ciuda ideilor mari și a declarațiilor pline de bune intenții, îl folosim prea puțin în viața politică, deși ar putea constitui o formidabilă sursă de regenerare nu numai spirituală, ci și socială sau economică.

Ca oameni politici, suntem cu atât mai mult datori să avem curajul de a ne afirma convingerile, căci democrația este pentru toți: pentru minoritatea organizată, care dorește să își impună voința majorității, dar și pentru majoritatea tăcută, ale cărei interese nu le apără nimeni, dacă nu o facem noi.

Și să nu uităm că, deși noi, ortodocșii, facem parte din organizații politice diferite, avem datoria supremă de a ne iubi unii pe alții. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I către corinteni, zice: „Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună”. Căci numai așa putem mărturisi că Îl iubim pe Hristos, numai așa vom putea dovedi că am înțeles exact ce a vrut să spună Sfântul Apostol Pavel atunci când a zis, în aceeași epistolă, „Și dacă aș avea datul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de-aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.”