de Ionut Vulpescu

Anul care se pregătește să se încheie ar fi putut fi, dacă am fi trăit într-o țară în care cultura să mai joace vreun rol, „Anul Dumitru Stăniloae”. Căci în 2013 am aniversat 110 de ani de la nașterea părintelui Dumitru Stăniloae și, totodată, am comemorat 20 de ani de la trecerea sa la Domnul.

Văd în cele două cifre rotunde o secretă legătură, căci viața sa a fost o permanentă luptă împotriva morții și pentru câștigarea, în această existență, a vieții veșnice. Prin opera sa, de asemenea, părintele Stăniloae este, înainte de toate, teologul Învierii, despre care a scris o carte fundamentală nu numai pentru Ortodoxie, ci pentru întreaga lume creștină: Iisus Hristos, restauratorul omului. Și ne-a redat unul dintre izvoarele fundamentale ale Bisericii și ale mântuirii noastre: Filocalia.
Personalitatea și opera lui Dumitru Stăniloae, deși sunt cunoscute oricărui credincios, merită aprofundată în continuare. Autoritatea sa teologică în sânul Bisericii noastre, ca și printre teologii catolici și protestanți, este incontestabilă.
Însă cultura noastră laică încă nu l-a plasat pe Dumitru Stăniloae pe locul care i se cuvine, alături de marii gânditori români ai secolului al XX-lea. Cu unul dintre aceștia, Lucian Blaga, a polemizat la sfârșitul anilor ’30 (Blaga răspunzându-i mult sub eleganța cu care ne-am fi așteptat să o facă), iar cu alții, cum au fost Constantin Noica și Nicolae Steinhardt, s-a aflat în relații intelectuale și umane apropiate, dezbătând împreună numeroase teme și idei, religioase și laice deopotrivă.
Trebuie să fim conștienți, înainte de toate, că părintele Stăniloae a fost unul dintre marii teologi ai secolului trecut. El a reprezentat strălucit Ortodoxia, într-o triadă de mari teologi în care catolicii l-au avut pe iezuitul Karl Rahner, iar protestanții pe Karl Barth. Care l-au cunoscut și l-au apreciat pe Dumitru Stăniloae, după cum l-a cunoscut și l-a apreciat și Papa Ioan Paul al II-lea, care vedea în părintele nostru un al doilea Migne și, totodată, pe restauratorul Filocaliei în Biserica și în lumea modernă.
Nu numai opera, vastă și impresionantă, scrisă cu un talent de mare scriitor, este cea care merită atenția noastră. Din fericire, s-au păstrat și sunt disponibile înregistrări de la începutul anilor ’90 cu părintele Stăniloae vorbind unei Românii eliberate de ateismul comunist și căutându-și drumul spiritual. Există și destule mărturii ale celor care l-au cunoscut îndeaproape. Dumitru Stăniloae a fost o personalitate de excepție a Bisericii noastre deoarece în ființa sa se îmbinau armonios preotul de mir, dedicat credincioșilor pe care i-a păstorit și nevoilor lor sufletești, teologul și savantul, dedicat formării tinerilor creștini, și trăitorul cvasi-monahal, prin rugăciune neîntreruptă, al credinței. A parcurs un secol cumplit, murdărit de Holocaust, de războaie și de regimuri totalitare. A făcut și greșeli omenești, pe care însă le-a ispășit după regulile moralei creștine. A plecat la Domnul învăluit de o exemplară curățenie morală și sufletească și plin de o bunătate îngerească. Traseul său omenesc este la fel de pilduitor ca și cel cărturăresc, căci ne înfățișează un fel de a fi creștin într-un secol barbar, un curaj neostentativ și o umilință care nu l-au împiedicat (dimpotrivă!) să se opună fundamental ateismului comunist.
Căci, să recunoaștem, nu-i puțin lucru să editezi Filocalia, atunci când regimul atotputernic definește religia drept „opiul popoarelor”…
De altfel, părintele Stăniloae a fost nu numai un teolog de autoritate. A fost și un părinte și un profesor foarte iubit de toți cei care l-au cunoscut. Autoritatea sa nu provine nici din forță, nici din asprime, ci din blândețea desăvârșită a argumentului și a citatului din Sfinții Părinți. Din evidența unei vorbe de duh, împrumutate cu simplitate de savant din bagajul nesfârșit al înțelepciunii populare. Din lumina care i se citea în ochi, crâmpei din Lumina divină.
Părintele Dumitru Stăniloae n-a făcut „rezistență prin cultură”. Pur și simplu, n-a acceptat că un regim impus cu tancurile de un ocupant lipsit de scrupule poate fi mai puternic decât Biserica al cărei Cap este Hristos. S-a dovedit că a avut dreptate. Iar cărțile, predicile și cursurile sale au reprezentat nu acte politice de opoziție, ci mărturisiri de neclintit ale credinței în Adevăr.