de Ionuț Vulpescu

Știu că lui Eugen Simion îi place să se retragă, adesea, atunci când este omagiat, în spatele operei sale. Chiar dacă susține cu tenacitate ideea că omul de cultură trebuie să rămână un actor principal în spațiul public, el personal nu este o vedetă care aleargă după publicitate. Preferă să construiască, discret, în cabinetul său de lucru, în bibliotecă sau în sala de curs. În aceasta din urmă, am impresia, se simte mai bine decât la televizor: în orice caz, aici se pot forma inteligențe și caractere, se poate căuta adevărul, în timp ce la televizor se poate face, cel mult, spectacol.

Mie, omul Eugen Simion îmi place la fel de mult ca și opera sa. Și mi se pare un semn de respect chiar față de una dintre ideile fundamentale ale criticului să nu o disociez pe aceasta din urmă de cel care i-a dat viață. Într-un secol care a spart unitatea originară, cosmică, a ființei umane, fragmentând-o în tot soiul de limbaje, finalmente punând capăt omului ca subiect al culturii, mi se pare urgentă și imperios necesară această restaurare a ființei. Fără de care nu ne vom regăsi echilibrul interior, nici echilibrul spiritual al societății, iar progresul civilizației materiale se va transforma într-un enorm regres moral și intelectual.