Există două lumi în care fair-play-ul ar trebui să scrie istoria: fotbalul și politica. Ceva din această corespondență s-a pierdut. În sport, se practică transferurile. În politică, migrațiile se numesc traseism. În fotbal, jucătorii transferați sunt fundamentul dezvoltării antreprenoriale a unui club. Poți transfera un jucător, dar o echipă are suporterii ei. Un jucător excepțional are fanii lui – în funcție de performanțe, el poate fi un lider, un idol, o legendă – dar niciodată, dincolo de talentul și munca sa, identitatea nu îi va fi niciodată despărțită de rădăcini – de echipa în care a crescut, de oamenii pentru care a jucat, de valorile în numele cărora a alergat pentru fiecare gol și a luptat pentru fiecare cupă. În politică însă, jucătorului i se șterg urmele: scleroza spectrului politic e cel mai periculos joc.

Atunci când dreapta și stânga se amestecă, e ca și când ștergi linia de la mijlocul unui teren, de acolo de unde începe și se duce meciul. Traseismul nu e proiectul unui partid, ci expresia bunăstării individuale a unui individ. Însă există o parte bună a acestei povești lamentabile, în care politicienii se pot „transfera” la orice echipă, așa cum, de curând, am văzut pe listele echipei galbene cca 6259 candidați, dintre care 2200 luați de la echipa roșie. Poți transfera un jucător, dar nu poți transfera publicul, suporterii, oamenii tribunei pentru care emoția le dictează loialitatea față de o echipă, care întotdeauna înseamnă ceva mai mult de o culoare. Înseamnă o viață construită împreună, între jucători și suporteri, așa cum în politică ar trebui ca oamenii politici și electoratul să construiască împreună. Mai e ceva însă: marile transferuri se fac pentru unul, doi, maxim trei jucători. După o strategie bine pusă la punct și pentru a obține cele mai frumoase scoruri în marile competiții.

Când transferi însă peste 2000 de jucători de la stânga la dreapta spectrului politic, înseamnă că dreapta nu a avut niciodată echipă. De ce e important să votăm mâine? Pentru ca linia de la mijlocul terenului să continue să existe. Pentru ca traseismul care e opusul unui transfer să fie sancționat. Pentru ca identitatea ideologică a candidaților să fie instrumentul care inspiră proiectele comunităților noastre. Pentru ca meciul să se joace nu „acasă” la cineva, și pentru ca „amicalele” prefăcute în alianțe de compromis să facă loc meciurilor adevărate. În sport, 90 de minute îți țin sufletul la gură: pot face istorie sau pot umbri una. În politică, 4 ani pot duce istoria mai departe sau o pot face uitată.

Prezența la vot poate schimba acest „aici și acum” în care doar sportul mai păstrează regula fair-play-ului. Prin urmare, votul meu de mâine e unul prin care politica ar trebui să recâștige demnitatea pe care odinioară o împărtășea cu lumea sportului. Mi-aș dori ca cei din echipa galbenă, proaspăt „transferați” să înțeleagă că trag în poarta lor. Dacă vrem politică performantă în următorii 4 ani, atunci avem nevoie de politicieni cu rădăcini. Prin afinități, toți sunteți suporterii unei echipe. Prin vot, deveniți arbitrii. Meciul dintre noi, ca oameni politici, trebuie să fie ceva mai mult decât lupta pentru o cupă de putere: un campionat al bunului simț, o competiție tot mai întârziată.