de Ionuț Vulpescu

Lazăr Vlăsceanu e numele unui nemuritor. Lumea lui, de la viața satului, din Dobra, la viața marilor metropole ale lumii a fost una rotundă: între ele, o oprire pentru școala pedagogică Spiru Haret de la Buzău. Nu întâmplător, de acolo, de la numele lui Spiru Haret, care i-a intrat în sânge și în destin, avea să plece ca ceea ce urma să devină: un reformator al unui sistem educațional care a găsit în el un profesor european așa cum de puține ori aveai în instituțiile în care a slujit. Nemuritor, nu pentru că a educat generații, ci pentru că a avut curajul de a alege oamenii în care găsea o vibrație mentală, un interlocutor vizionar, un posibil autor. De aici, umanitatea lui Lazăr, suprapusă umanismului său modern, sociologic. Lazăr e nemuritor pentru că nu vorbea niciodată doar despre viitor într-un stil altruist, ci despre prezent cu un fler critic: și aceasta, tot o formă de curaj. De la el am învățat, de mic, să am curaj. Când citești „Educație și putere. Sau despre educația pe care încă nu o avem”, înțelegi că discuția despre viitor pleacă de la educația făcută acum, de la iubirea pentru cei de care ești responsabil acum, de la prietenia pentru cei care îți sunt parteneri de dialog, de lucru, de scris. Lazăr e nemuritor pentru că prezentul a fost cea mai robustă temă a umanismului său. A înțeles modernitatea românească mai bine decât oricine altcineva și tocmai pentru că a consacrat-o, nu a fost surprins de colapsurile și inconsistențele ei: de oamenii care nu alegeau pentru un scop nobil, ci numai pentru ei înșiși, de timpurile în care orgoliile blochează instituții în loc să le dezvolte. Dar toate acestea sunt cunoscute: Lazăr, omul-instituție, omul-reformă, omul-modernității. Lazăr însă e și numele des rostit pe buzele copilăriei mele: modelul meu de educație a fost el. E primul mare profesor pe care l-am întâlnit în carne și oase și unul dintre ultimele modele care vor rămâne vii și după dispariția lor aparentă. 

Continuarea, aici.