Astăzi, marele scriitor Radu Cosașu împlinește 90 de ani. Radu Cosașu, înainte de a deveni un strălucit prozator – un Woody Allen al prozei noastre, a spus un critic –, și-a dorit să fie, nici mai mult, dar nici mai puțin decât cronicar sportiv. Întreaga sa familie a emigrat în Israel, dar el a rămas în România, ca să poată scrie despre Greavu, Jamaischi și Țop Voinescu, despre cursele de pe hipodromul de la Ploiești, Turul Franței și despre hochei. Nu, în ultimul rând, despre București, oraș pe care îl cunoaște, cum scrie Fănuș Neagu în Cartea cu prieteni, mai bine ca oricine altcineva, după o topografie marcată de biserici vechi, cinematografe, chioșcuri de ziare și stadioane…
Din toate acestea, Radu Cosașu și-a creat o mitologie personală, pe care a transformat-o într-o mare proză. Una a tensiunii spirituale (Camil Petrescu și Mihail Sebastian îi sunt două mari pasiuni și modele), dar și a gratuității, a omeniei, a micului detaliu de viață care emoționează și, uneori, chiar zguduie. O literatură intelectuală, în care însă „febra stadionului” – ca să îl parafrazez pe Nick Hornby – subîntinde febra paginii tipărite și o potențează.
Cosașu e, de fapt, inclasabil. Lumea văzută de la etajul 10 al unui bloc de pe Nicolae Titulescu este pur și simplu unică. Amestec de tandrețe și nostalgie, de actualitate și cinematecă. Cosașu e un dar de care cultura română ar trebui să fie mândră. Iar eu îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru șansa unei întâlniri care va bate orice trecere a timpului și orice pandemie.
La mulți ani și multă sănătate!