Unul dintre cele mai regretabile năravuri din presa postrevoluţionară este lipirea de etichete fără niciun fel de dovezi. Confuzia dintre libertatea de expresie şi exprimarea necontrolată a oricăror păreri – oricât de aberante, oricât de îndepărtate de adevăr – a acreditat numeroase neadevăruri, îngreunând nu numai misiunea celui care încearcă să înţeleagă ceva din ceea ce se petrece azi cu noi, ci şi misiunea istoricului de mâine.

Din fericire, cum spune şi Scriptura, nimic (şi mai ales minciuna sfruntată) nu rămâne pe veci ascuns. Apar, de unde nici nu te aştepţi, mărturii şi dovezi istorice incontestabile, care spulberă scenarii fantasmagorice şi afirmaţii repetate obstinant, deşi fără acoperire.
Una dintre aceste afirmaţii fără acoperire îi priveşte pe acei tineri români care, la începutul perioadei comuniste, au fost trimişi să studieze în URSS. Despre ei s-a afirmat, în bloc, că ar fi agenţi KGB, racolaţi în masă şi trimişi înapoi să lucreze împotriva României şi în favoarea Uniunii Sovietice. Un ziar, acum dispărut, a susţinut chiar o campanie de calomnii la adresa fostului preşedinte Ion Iliescu, pe această temă, fără să poată prezenta, în afara prezumţiei de vinovăţie – sindrom tipic al gândirii securistice, între noi fie vorba –, nicio dovadă, directă sau indirectă. Singurul argument a fost acela că toţi studenţii români din URSS au fost musai racolaţi de KGB.
Iată, însă, că unul dintre aceşti foşti studenţi în URSS, ilustrul estetician şi gânditor Ion Ianoşi, în memoriile sale (intitulate Internaţionala mea. Cronica unei vieţi) se referă într-un mod foarte interesant la acest aspect. După ce face istoricul serviciilor de informaţii sovietice, arătând că numitul KGB a fost înfiinţat ca atare de-abia în 1954, profesorul Ianoşi scrie: „Am auzit cu urechile mele la un post de televiziune cum un invitat a afirmat, apodictic şi grav, că pe toţi cei care învăţaseră în Uniunea Sovietică KGB i-a recrutat ca informatori. Omul nici nu ştia de instituirea KGB doar cu un an după moartea lui Stalin, când mulţi studenţi şi aspiranţi români fie se întorseseră deja acasă, fie erau pe cale să-şi încheie studiile; şi nici nu s-a gândit la enormitatea ca mii şi mii de tineri – plus cei trimişi la studiile superioare de partid şi de komsomol sau la specializări în unităţile armatei – să fi fost momiţi să devină agenţi. Oricum, pot depune mărturie că nimeni, niciodată, în anii mei leningrădeni, nu m-a abordat cu această propunere şi, după câte îmi dau seama, n-a făcut o asemenea tentativă cu vreunul dintre apropiaţii mei. Nu exclud să fi fost cazuri de racolare, nicidecum însă printre tineri fără experienţă de felul nostru, ci numai în situaţia unor persoane alese pe sprânceană, cărora li se putea acorda deplină «încredere» (s.m./I. V.)” (op. cit., p. 286).

Iată, deci, că lucrurile stau cu totul altfel decât credeau cei care, cu uşurinţă, au aruncat un blam general peste nişte oameni şi nişte cariere, doar pe considerentul că, dacă ai fost în URSS, eşti obligatoriu agent KGB. E ca şi cum am spune, azi, că toţi cei care merg la studii în SUA – şi bine fac, căci îşi completează formarea profesională cu ceea ce România nu le poate oferi – sunt agenţi CIA. Oricum ai da-o, e o calomnie.

Mărturia lui Ion Ianoşi repune, însă, lucrurile în ordine: poate că au existat şi racolări, dar el, Ion Ianoşi, care a făcut parte din comitetul de conducere al studenţilor români din Leningrad (al doilea centru universitar, după Moscova, ca destinaţie a românilor), nu are cunoştinţă de aşa ceva. Nici personal, nici dintre cei apropiaţi. Şi cum toţi studenţii români aflaţi la Leningrad în perioada respectivă nu erau mai mulţi de câteva zeci – portretele multora dintre ei aflându-se în cartea profesorului Ianoşi –, se poate spune că mărturia sa este în cunoştinţă de cauză, iar cei care susţin contrariul trebuie să vină cu mai mult decât o etichetă.
Până atunci, să admitem că trebuie să judecăm oamenii în funcţie de faptele lor, nu de prejudecăţile noastre. Sunt oameni care au studiat în URSS şi şi-au făcut datoria de români, şi alţii, care au studiat în ţările occidentale, şi care s-au comportat lamentabil. Până nu vom depăşi psihoza securistică a lui „Cutare e omul ruşilor (sau al americanilor, patagonezilor sau boşimanilor: e totuna)”, nu vom reuşi să înţelegem mare lucru din ce se petrece cu lumea românească.
Căci lupul, nu-i aşa?, are prostul obicei de a se îmbrăca în blană de oaie.

Articol publicat pe www.qmagazine.ro