de Ionuț Vulpescu

Scriu aceste rânduri înaintea Duminicii Floriilor și mă gândesc, cu multă bucurie, dar și cu puțină teamă, la felul în care vom petrece anul acesta marea sărbătoare a Învierii Domnului.

Firește că o asemenea sărbătoare, esențială pentru orice creștin, este atât de mare încât acela care o parcurge cu sufletul deschis și conștient de semnificația ei rămâne cu o copleșitoare bucurie, indiferent de notele false care ar putea apărea pe parcurs.

Însă, dincolo de bucuria individuală sau de cea a micilor colectivități – căci nimic nu se compară cu Sfintele Paști petrecute la țară! –, există și o pedagogie superioară a comportamentului public în asemenea momente. Care înseamnă mult pentru imaginea unei națiuni și mai ales pentru moralul ei. Care indică o ținută spirituală și o anumită stimă de sine.

Și mă întreb dacă (așa cum ar fi de dorit și cum ne învață însuși Mântuitorul) anul acesta vom reuși să scăpăm măcar de o parte din comportamentele care, în special în mediul urban, au întinat într-o oarecare măsură spiritul sărbătorii, în ultimul timp. Dacă oamenii vor merge la biserică, de exemplu, doar spre a primi Lumina Învierii Domnului, și nu spre a bârfi cu vecinii sau a fuma, în timp ce preoții oficiază serviciul divin. Dacă nu vom mai vedea politicieni pe care nu îi întâlnești, altminteri, cu secolele prin biserici, proțăpiți în primele rânduri la cine știe ce mănăstire faimoasă. Dacă nu vom mai privi, în sfârșit, la televizor reportaje despre excesele bahice din noaptea de Înviere și nici despre mormanele de gunoaie lăsate de petrecăreți prin piețele publice.

Căci putem face toate aceste schimbări, putem renunța la toate aceste comportamente, fără să ne bucurăm mai puțin de Înviere, de vremea frumoasă care se anunță și chiar de mini-vacanța de început de mai. Nimeni, nici măcar călugării cei mai aspri, nu cer omului ca, la o asemenea sărbătoare, să își toarne cenușă în cap și să se comporte ca și cum i s-ar fi înecat corăbiile. Dimpotrivă, e bine să ne bucurăm cu toții și să ne veselim, căci Învierea Domnului este promisiunea învierii noastre și, în fond, este marea speranță a oricărui om: și anume, că nu e totul pierdut. Că o putem lua mereu de la început, pe drumul cel bun.

Aș spune și că avem acum mai multe motive să ne revenim din ușorul delir în care am trăit în ultimii ani. Luptele politice, chiar dacă sunt departe de a fi încheiate, sunt acum de altă factură decât în urmă cu numai un an de zile. Chiar dacă majoritatea cetățenilor așteaptă încă performanțele promise în domeniul economic și facilitățile anunțate în cel social, e limpede că acum edificiul parlamentar și cel guvernamental sunt corect așezate, pe baza votului, iar nu a unor înțelegeri de culise care să le dea cetățenilor sentimentul că ei nu mai contează. Nici situația economică nu este mai rea, dimpotrivă, sunt semne de redresare și de ușoară creștere. Avem toate motivele să ne dorim să însoțim aceste echilibre de echilibrul nostru personal și comunitar, să încercăm să ieșim din logica tranșeelor și să o adoptăm pe cea a dialogului. Știu că ultimii câțiva ani au fost ani ai dictatului și ai pumnului în gură. Totuși, nimic nu este de nerezolvat dacă se dialoghează, dacă porțile se mențin deschise și dacă acceptăm ceva, în fond, firesc: că avem interese comune. Că împreună, ca societate, suntem mai puternici decât fiecare pe cont propriu, ca simplă populație. Că numai o Românie puternică ne poate oferi ceea ce ne dorim și, până acum, nu prea am avut.

Sunt conștient că unii m-ar putea trata drept idealist sau chiar drept om rupt de realitate. Nu numai că apropierea Sfintelor Paști – a celei mai mari minuni și a celui mai mare ideal din istoria umanității – m-ar îndreptăți să fiu, la o adică, și idealist sau visător. Toate epocile de renaștere ale națiunilor europene, însă, au început prin asemenea îndemnuri și proiecte idealiste. Dacă îți propui să construiești Marele Zid Chinezesc, chiar dacă poate vei eșua, vei construi totuși ceva util și chiar grandios. Dacă îți propui să construiești o cocioabă de chirpici, chiar de-ai construi cocioaba perfectă, tot o cocioabă ar rămâne.

Pentru că omul are nu numai dimensiunea intereselor sale materiale, ci mai ales dimensiunea idealurilor sale. Iar exemplul Mântuitorului ne îndeamnă să nu ne mulțumim cu puțin. De Paști putem pune început bun vieții noastre viitoare.