Orice deșert are mângâierile lui. Și ca în orice pustiu, tot ceea ce e prezent e vizibil, spectaculos, singular. Intr-un petec de lume în care nu ai nimic, vezi altfel tot ce te înconjoară: apusul, lumina, focul, ba chiar prețuiești orice altceva aveai și nici nu știai că îți dă fericire. Apa, rutina, dragostea. Viața mea e cel mai blând deșert pe care îl cunosc. Aici plouă tot timpul cu lacrimi de râs, iar căldura și frigul vin din inimile oamenilor care m-au ajutat să înțeleg că nisipul poate fi o lume pusă laolaltă pentru noi.
Sunt 45 de ani de când am învățat că deșertul meu e o lume în traversare, o libertate în care poți fi adăpostit, o trecere ale cărei urme pot fi șterse de vânt, de timp, de alții, dar în care cel mai important e să nu te abați de la drum. O lume cu opriri, din oboseală, bucurie, neputință și fericire. Un univers în care orice e bun și orice e rău ți se poate întâmpla oricând, însă tot ce se întâmplă între ele e o aventură care merită fiecare an, fiecare pas în viață, dar totuși în afara ei.
Mulțumesc tuturor celor au mers cu mine pe nisipuri mișcătoare. Au făcut ca cei 45 de ani să aibă dansul și echilibrul lor. Sunt recunoscător celor care astăzi au trimis lumină prin gândurile lor bune. Nu sunt deloc puțini, nici pe viu grai, nici în scris. Or asta îmi arată că nu suntem lipsiți de celălalt. La anii la care eu petrec, Camus părăsea această lume. Într-una dintre scrierile lui, are nostalgia unei seri în care scriind pe nisip „solitar”, cuvântul a fost măturat de spuma mării. După câteva valuri, părea că singurătatea e mai lină: din joacă, apa modificase o literă: „solidar”. Fiecare dintre voi, prin urările de bine, a fost astăzi unul dintre valurile care a adus solidaritatea și locuirea împreună aici. Iar acesta e unul dintre cele mai reușite daruri la această vârstă, dacă nu cumva, una dintre înțelepciunile ei.