de Ionuț Vulpescu

Sunt 40 de ani de când Dimineața pierdută e o frescă a ultimului secol al României, dar sunt tot atâția ani de când autoarea ei a luat distanță de paginile scrise atunci. Pe Gabriela Adameșteanu, o scriitoare apreciată de publicul de orice vârstă – în ciuda războaielor generaționale, pe care autoarea le vede tot mai amplificate de vanitățile din lumea culturii – credem că o cunoaștem din cărți, din anii de jurnalism „angajat”, din timpuri în care scria despre Obsesia politicii noastre și nu numai. Dar puțini știu că Gabriela Adameșteanu crede în distanța limpede dintre viață și artă și o folosește pe prima, mult mai cuprinzătoare și puternică, să dea viață celei de-a doua, mult mai terapeutică și mai potrivită pentru a înțelege complexele, manierele și credințele unei civilizații. Aflăm, dintr-o ediție inedită a podcastului Avangarda, prilejuită de aniversarea a 40 de ani de la publicarea Dimineții pierdute, de ce Gabriela Adameșteanu nu a avut niciodată mania succesului editorial și nici nu a intrat în războaiele dintre scriitori; cum a arătat intimitatea tinereții sale, din care își amintește că sărăcia e suportabilă, moartea celorlalți nu. Detalii exclusive apar, în dialogul nostru, referitoare la accidentul de mașină suferit de Gabriela Adameșteanu în urmă cu 33 de ani, pe drumul dinspre Sighet spre București, când s-a născut a doua oară: în mașină, era și viitorul Președinte al României, Emil Constantinescu. Tot cu acest prilej, discutăm începuturile GDS – Grupului pentru Dialog Social, responsabilitatea lui Mihnea Berindei în formarea acestui grup și implicarea lui Silviu Brucan. Aflăm de ce plecarea de la Revista 22 a Gabrielei Adameșteanu a fost un subiect traumatic, dar salvator pentru relația ei cu literatura. Un podcast despre amintirile care dau inimă literaturii și carne istoriei recente a unei Românii ai cărei Ani au fost oricum, mai puțin romantici.

Interviul integral poate fi accesat la următorul link.