Subtilitatea echilibrului vine din a cunoaște toate riscurile de sub tine fără a le privi mereu. A sta deasupra celor învolburate, a înțelege din furia lor de suprafață puterea lor de adâncime înseamnă a ști cum să faci viața să meargă mai departe. Atunci când ești în mijlocul apelor, nimic din natură nu pare sublim. Abia când ești în siguranță, când distanța e suficientă cât să ai un adăpost la care natura să nu poată ajunge, abia atunci îți apare ca fiind sublimă. Tipul acesta de adăpost e ceea ce face plăcerea posibilă. Însă e o plăcere temporară. La capătul podului înțelegi ce înseamnă capacitatea de a lega două lumi când între ele se întinde tot ce e mai nervos și impredictibil. Podul e acolo doar pentru a lega pământurile „promise”. Fără echilibru nu poți atinge nicio lume nouă. Dar, ceea ce uităm destul de des, e faptul că fără echilibru nu poți părăsi nicio lume veche. Între nou și vechi, un pod, oricât de îngust, e o sursă de voință. Drumurile mele în asemenea locuri sunt un exercițiu de libertate între vechi și nou. Marea provocare e să înveți să le (dez)legi…

Mesaj pe Facebook.