Un capitol ignorat, astăzi, din istoria social-democraţiei româneşti îl reprezintă contribuţia însemnată a socialiştilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina la desăvârşirea unităţii naţionale. Această nedreaptă uitare se asociază, de fapt, uneia şi mai mari: şi anume, a rădăcinilor central-europene ale unei bune părţi din socialismul românesc.

Într-adevăr, născut în Vechiul Regat mai mult printr-un act de generozitate al unei elite moderne, în provinciile româneşti aflate atunci în componenţa Imperiului Austro-Ungar, socialismul s-a constituit în mod natural. Dezvoltarea industrială şi un mediu politic democratic mai vechi au făcut ca social-democraţia să devină, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, o componentă legitimă a spaţiului politic, în special în Austria. Prezenţa românilor în rândurile socialiştilor a fost mai masivă decât în rândurile oricărui alt partid, cu excepţia celor naţionale româneşti, datorită caracterului ne-şovin şi anti-xenofob al doctrinei social-democrate. Aceşti socialişti români au contribuit într-o măsură însemnată la afirmarea drepturilor românilor din provinciile înstrăinate, socialiştii din Austria – în rândurile cărora intrau conaţionali ai noştri din Transilvania, Banat şi mai ales Bucovina – fiind printre adversarii cei mai puternici ai liniei politice ungare, ce urmărea deznaţionalizarea tuturor naţionalităţilor şi transformarea Ungariei multietnice (în care maghiarii reprezentau doar 44% din populaţie) într-un iluzoriu stat naţional maghiar.

Una dintre figurile de seamă ale social-democraţiei din Austria, deputat din partea Bucovinei în Parlamentul de la Viena, a fost George Grigorovici. Născut la Storojineţ, în 1871, şi ucis în 1950 în închisoarea Văcăreşti, Grigorovici a fost preşedintele PSDR între 1936-1938, partid pe care l-a reprezentat şi în Parlamentul de la Bucureşti. Medic cu studii strălucite la Viena, s-a dedicat de tânăr social-democraţiei, scriind în ziarele austriece şi întemeind, în 1906, primul cotidian socialist român din Bucovina, Lupta. A fost primul social-democrat român în Parlamentul de la Viena (în 1907) şi, de asemenea, primul parlamentar care a folosit limba română în acest for, ceea ce deputaţii români „naţionalişti” nu au îndrăznit să facă până la disoluţia Imperiului. Activitatea sa a împletit apărarea drepturilor politice şi sociale ale proletariatului şi ale păturilor defavorizate cu apărarea intereselor românilor din Dubla Monarhie. Partidul Social Democrat din Austria era, de altfel, singurul mare partid care susţinea deschis interesele românilor. Bucovinean, Grigorovici nu i-a uitat nici pe basarabeni, punând adesea – în publicistica sa – Budapesta şi Petersburgul pe acelaşi plan: de opresori ai poporului român.

George Grigorovici a fost, deci, nu numai un intelectual generos, care şi-a sacrificat viaţa pentru idealurile nobile ale apărării drepturilor celor mulţi. El a fost şi un luptător de mare curaj pe baricadele interesului naţional românesc. Lui îi aparţine meritul istoric de a fi proclamat, în limba română, în Parlamentul de la Viena, în istoricul an 1918, sentinţa politică de disoluţie a Imperiului, spunând că românii din Bucovina nu mai recunosc existenţa Dublei Monarhii şi autoritatea Austriei asupra străvechii provincii româneşti. L-au susţinut deputaţii italieni, în timp ce unii reprezentanţi ai Partidului Naţional Român, care mai târziu au făcut, în România Mare, frumoase cariere pe baza meritelor de „unionişti”, tăceau mâlc.

I-am regăsit frumoasa şi emblematica figură într-o extraordinară carte de memorii, aparţinându-i tatălui scriitorului Tudor Ţopa, profesorul Ovid Ţopa, intitulată Amintiri din Ţara Fagilor şi apărută recent la Editura Tracus Arte. Se cade să ne reamintim de George Grigorovici (şi de alte personalităţi uitate ale social-democraţiei noastre) în acest an, în care se împlinesc 120 de ani de la întemeierea social-democraţiei româneşti.

Articol publicat pe www.qmagazine.ro