Ziua limbii române, petrecută oficial tot atât de manierist ca toate celelalte sărbători cu iz cultural. Prilej pentru postări, mai toate după același calapod. Ar trebui spus că e o limbă abuzată de către cei care produc nu cunoaștere, ci discursuri, o limbă care, în ciuda nuanțelor ei, pare vorbită la fel de toți aceia care o folosesc pentru promisiuni, pentru amăgiri, pentru minciună. O limbă în care am uitat să conviețuim, pentru că ne auzim, dar nu ne ascultăm. După cum observa recent Nicolae Manolescu, pe bună dreptate, România Educată e un proiect în prezentarea căruia nu s-a vorbit nimic despre Limba și Literatura Română. Educația este și o creație în limbă. Și mai e ceva, ce nicăieri în proiectul României Educate nu apare: limba dezvoltă identitatea culturală a unui individ și instituie relațiile de putere dintre oameni. Faptul că la ora la care toată crema mediului politic urează „la mulți ani!” românilor de pretutindeni de ziua limbii române, 6 din 10 copii se opresc cu studiile la evaluarea națională, iar analfabetismul funcțional este fenomenul cel mai îngrijorător din rândul învățământului preuniversitar, ne indică un lucrul hipertransparent: suntem ceremoniali, inconștienți, goi de conținut. De altfel, se vede asta și din criza polemicii și a dialogului aproape inexistent în sfera publică autohtonă, o probă veritabilă a faptului că nimeni nu se mai uită cu băgare de seamă la înțelesurile limbii române ori la capacitatea ei de a ne ține uniți într-un discurs convins, altul decât acela al patriotismului de suprafață. Și pentru că suntem o țară în care manualele de știință politică nu mai fac față realității, nu ne mai rămâne decât să facem politică, de azi înainte, urmând DEX-ul, după cum ne învață Premierul Cîțu, citând definiția din dicționar a liberalismului, ca omagiu adus limbii române. Pentru că la noi politica se face cu dicționarul, cultura cu tăcere și educația cu indiferență.