de Iulian Chifu

Este un fapt tot mai prezent apariția în prim-planul vieții politice europene și a statelor democratice a unor formațiuni populiste, eurosceptice, radicale, de extremă stângă sau dreapta, în unele cazuri chiar cu înclinații autoritariste, adică punând sub semnul întrebării și alterând sistemul democratic.

Tendințele s-au mai înregistrat la precedentul ciclu electoral european în care am avut două grupuri euro-parlamentare de extremă, unul euro-sceptic, antul anti-european, contestând chiar existența Uniunii Europene. Perspectivele sunt evidente, însă cauzele pentru care cetățenii din state europene și democratice se îndreaptă spre formațiuni și curente de extremă sunt variate. Este adevărat că și viața acestor partide este diferită, în unele cazuri ele ajungând la guvernare și migrând spre centru – cazul Syriza și intrarea în social-democrație după expulzarea grupării Varufakis, sau cazul Fratelli d’Italia al premierului italian Georgia Meloni – sau din contra, altele rămânând instransigente și necooperante, blocând și condiționând politicile europene ale guvernelor din care fac parte.

Tradițional versus modern în alunecarea spre extreme

În mod tradițional, alunecarea spre extreme vine de la nemulțumirea populației pentru partidele mainstream, pentru succesiunea și alternanța fără idei noi și fără a schimba nivelul de trai și de viață în mai bine. Înclinația spre autoritarism și extremă vine de la situația economică dificilă sau la nivelul claselor și indivizilor cu o asemenea situație precară, la care se adaugă situația socială dificilă a unor categorii largi de votanți, care caută soluții și acolo unde apar doar promisiuni, poziții agresive, intransigente și extreme.

Continuarea, aici.