S-a vorbit foarte mult despre ineficienţa sancţiunilor economice: că sunt prea puţine, că vizează întreaga populaţie care pierde – vezi Coreea de Nord, că nu suferă conducătorii, că durează mult până se simte efectul.

Abordarea solidă şi comprehensivă a sancţiunilor de către actuala administraţie americană – şi mai ales actualul Congres – a dus însă la efecte negative importante şi la costuri care definesc noul tip de instrument de război internaţional: războiul economic şi războiul comercial, purtat prin sancţiuni. În mod paradoxal, prin sistemul său drastic de sancţiuni, conservatorul Donald Trump validează un instrument liberal de constrângere şi determinare a respectării angajamentelor şi a dreptului internaţional: sancţiunile.

Efectele au fost majore pe câteva direcţii, şi ameninţă să se accentueze şi mai mult în perioada imediat următoare. Şi iată că ele se văd în prăbuşiri ale monedelor, în căderi ale burselor (acolo unde există) şi în reducerea drastică a investiţiilor externe, se traduc şi în probleme economice majore, cu efecte la nivel social în statele vizate. Şi ţintite la nivelul oligarhilor, personalităţilor politice şi a liderilor implicaţi în acte de încălcare a dreptului internaţional.

De văzut însă dacă nu cumva, joaca de-a sancţiunile riguroase nu are şi un efect secundar major. Nu e doar un instrument de reglare a diferenţelor într-o formă de război neletal, eventual economic, şi joaca de-a ucenicul vrăjitor ar putea genera o nouă criză economică globală. Întorcându-se, astfel, chiar împotriva celui care a generat supra-utilizarea unui asemenea instrument.

Victimele lui Donald Trump în războiul economic şi al sancţiunilor: Rusia, Turcia, Iran

Donald Trump a venit la conducerea SUA cu o ţintă clară din campanie: reechilibrarea deficitelor comerciale cu terţi actori şi ieşirea din acordurile de liber schimb care le-au generat. Într-adevăr, SUA avea deficite comerciale cu majoritatea actorilor internaţionali şi asta îi crea o problemă majoră de lipsă de locuri de muncă şi creşterea constantă a datoriei. De aceea, Trump a vrut să acţioneze în varianta clasică de echilibrare a balanţei comerciale pe baza introducerii taxelor la diferiţii parteneri comerciali.

Problema majoră a unui asemenea procedeu a fost că principalii parteneri ai săi, în afară de China – un rival declarat, erau partenerii săi: statele europene, Australia, Canada, Coreea de Sud, Japonia etc. Aliaţi şi parteneri strategici. Aici, naraţiunea sa era sensibil diferită, şi viza investiţia americană în securitatea şi apărarea acestor state care foloseau propriile resurse pentru dezvoltare economică şi competiţie comercială cu SUA. De aici şi discursul său la summitul NATO, unde nu întâmplător ţinta a fost Nord Stream şi competiţia incorectă cu gazul rus, favorizat de către Germania. Până de curând, SUA nu exporta gaz natural lichefiat, provenit din gaz de şist, ca să fie o competiţie pentru gazul rusesc, azi se adaugă şi problema agresivităţii Rusiei şi înarmării sale pe baza resurselor obţinute din produse energetice.

Citeste mai mult: adev.ro/pdfzpl