de Iulian Chifu

Evoluția evenimentelor din Karabah și tragedia armeană declanșată de exodul auto-asumat al armenilor din regiunea separatistă de pe teritoriul Azerbaidjanului au adus în discuție din nou temele fundamentale revizioniste ale revenirii la principiul naționalităților, „de nedepășit”, și susținerile potrivit cărora nerespectarea acestor principii la începutul de secol 21 ar duce la dezastre, epurări etnice și distrugerea unor întregi națiuni.

Pe acest fond, s-a conturat foarte clar esența bătăliei contemporane între lumea bazată pe reguli și revizionismul naționalist al dreptului forței și a utilizării forței pentru modificarea frontierelor respectiv a perceptelor naționaliste, fundamental revizioniste și ale extremei drepte, susținute aproape explicit și transparent de către Rusia lui Putin. 

„Naționalismul bun”, anti-imperialismul și legătura cu contemporaneitatea

Naționalismul, principiul naționalităților și principiile wilsoniene au făcut epocă și au fost o creație idealistă dar extrem de interesantă și cu o abordare principială la nivelul Revoluției pașoptiste și a sfârșitului Primului Război Mondial, când abordările și motivațiile erau fundamental anti-imperiale și au ajutat la desființarea marilor imperii europene și la trasarea frontierelor între statele naționale constitutive. Spre deosebire de rolul „naționalismului bun” de secol 19, început de secol 20, decolonizarea s-a făcut în devălmășie, desigur și pe un context în care nu erau dezvoltate națiuni ci doar popoare sau mase amorfe de triburi, clanuri, conglomerate administrative, acolo unde granițele s-au trasat aleatoriu, drepte și convenite fără bază argumentativă reală, creând problemele teritoriale, războaiele și acțiunile de dominație în zona siriano-libaneză, siriano-irakiană, sau multiple războaie teritoriale în Africa, sud-Estul Asiei sau chiar a unor regiuni din America Latină.

Continuarea, aici.