de Iulian Chifu

Am avut recent ocazia să vizitez Nakhchivanul, enclavă azeră situată la frontiera cu Iranul şi Turcia şi înconjurată de Armenia în sud-vest, vest, nord, est. Regiunea beneficiază de investiţii majore datorate creşterii economice a Azerbaidjanului, dar rolul şi poziţia sa majoră strategică sunt dublate de modul absolut inedit în care s-a construit această structură autonomă statală şi cum a reuşit să coaguleze instituţional forţa de construcţie a unei naţiuni. Lecţii care merită învăţate de la partenerii noştri strategici azeri.

Enclava Nakhchivan – istorie, tradiţie şi simbolistică
Enclava este complet dependentă de Baku. Teren arid, munţi, agricultură pe suprafeţe reduse din lipsa apei şi prezenţa terenului accidentat, fructe, industrie alimentară, ceva textile şi covoare alimentează piaţa persanelor din Tabriz, la vecinii iranieni, dar nu pot concura produsele uzbece mult mai ieftine pe piaţa mondială. Apă minerală, saline şi turism terapeutic şi cam atât.
Cum să construieşti într-un asemenea mediu un stat? Nimeni nu şi-a pus problema separării faţă de Azerbaidjan, dependenţa financiară fiind aproape completă. Şi originea turcă e prezentă la tot pasul, deşi islamul şiit face diferenţa, într-o oarecare măsură. S-a recurs la mituri, simboluri, monumente, figuri legendare şi religioase tradiţionale. La Nakhchivan e înmormântat Noe, al doilea părinte al omenirii, sau măcar există un memorial cu criptă şi turn şiit pers deasupra care marchează locul unde a murit Noe, după ce s-a oprit pe munte, cu toate perechile de vietăţi. Scriptura şi Vechiul Testament spun că asta s-ar fi întâmplat pe Muntele Ararat, în Armenia creştină (Turcia de astăzi). În schimb, scrierile coranice susţin varianta azerilor.
Un alt mit este cel al somnului de 300 de ani. Oamenii liberi au fost alungaţi de dorinţa de a scăpa de un tiran din Nakhchivan (oraşul-capitală a provinciei) şi s-au refugiat într-o peşteră. Când s-au trezit, le era foame şi s-au dus să cumpere ceva, însă au fost suspectați că au găsit/au furat o comoară, pentru că trecuseră peste 300 de ani de la fuga lor. Peştera în sine şi drumul sinuos de urcare prin penitenţă către altarul pre-creştin şi pre-islamic au fost construite şi există și astăzi. Pelerinajul este însă constant, deopotrivă vinerea şi duminica, dar şi în alte zile ale săptămânii, iar sute de năframe sunt legate de balustrada ce duce la peşteră pentru a sublinia dorinţele puse care își aşteaptă îndeplinirea de la locul sfânt.
Nu se ştie dacă cei trei, cinci sau şapte tineri (variante diferite ale poveştii circulă în folclor) erau musulmani. Alţii spun că erau creştini persecutaţi – iar această abordare atrage şi turişti creştini. Cert este că legendele şi simbolistica religioasă din cele două poveşti au reuşit să fie valorificate la Nakhchivan. Pe de altă parte, tot aici există eroii şi fondatorii statului: statul azer mare şi statul azer modern, post-sovietic. Ambii sunt celebraţi. Există şi mormântul Mominei Khatun – soţia fondatorului statului, celebrată în continuare de soţ ca dovadă a iubirii şi a respectului pentru genul feminin în epocă–, dar şi muzeul, bulevardul şi teatrul „Gaidar Aliev”, fondatorul Azerbaidjanului modern.
Ca o curiozitate pentru căutătorii de elemente inedite şi ştiri de presă, în Muzeul „Gaidar Aliev” se află carnetul său de note cu calificativele maiorului NKGB din anii ’50, cu 4 note de „excelent” la pregătirea de specialitate, inclusiv „spionarea statelor capitaliste”. Inedit punct de atracţie pentru comuniştii şi anticomuniştii din întreaga lume.
Fiind o naţiune nouă, sau un stat regăsit relativ recent, Azerbaidjanul a avut nevoia cultivării simbolisticii identitare şi a mitologiei, a eroilor şi a poveştilor care să asigure raportarea la o realitate palpabilă şi obiectivată care să difere de Turcia. Evident că acest lucru e şi mai vizibil la Nakhchivan, unde enclava îşi poate coaliza toate forţele şi se poate dovedi coezivă şi solidară doar prin aceste elemente de simbol, tradiţie, istorie renăscută, redescoperită sau construită de la zero.

Model de construcţie naţională
Tot aici am văzut cea mai clară formulă de construcţie instituţională şi de reflectare palpabilă a teoriei formelor fără fond, sau mai degrabă a ilustrării construcţiei fărâmei care se umple de fond. Unităţi militare, spital, o universitate cu 5.300 de studenți, cu amfiteatre, cămine şi săli de curs ultramoderne, muzeu, teatru, filarmonică şi operă, muzeu de istorie excepţional, case şi construcţii memoriale. Totul e nou sau refăcut, iar investiţiile masive au venit după 2005, în doar șapte ani, de la deschiderea conductelor magistrale Baku-Tbilisi Ceyhan, Baku-Tbilisi-Erzerum.
Am ascultat orchestra azeră, nemaipomenit de bună pentru un orăşel atât de mic, unde audienţa e rară, unde există însă patru tenori şi o soprană şi instrumentişti ce pot face faţă concertelor care au loc de câteva ori pe lună, iar statul îşi permite să îi menţină chiar la nivelul acesta scăzut de activitate. Nakhchivanul este o republică în sine, republică autonomă, are parlament şi guvern proprii – aceleaşi ministere ca şi la Baku, fără cel de Externe şi cel al Apărării. E o întreagă administraţie construită şi pusă la treabă, în ritm relativ redus, dar oraşul creşte, şi ca infrastructură, şi demografic, iar impactul noilor simboluri este enorm. Forma se umple de fond, iar durabilitatea unei atari construcţii este egalată doar de încăpăţânarea de a plăti tot timpul salariile celor care asigură instituţional viaţa la Nakhchivan. Aici, o femeie lucrează un covoraş/carpetă turistică de 15 manaţi (vreo 15 euro) în fiecare săptămână, dar e susţinută să facă acest lucru zilnic şi să continue tradiţia şi rolul până când statalitatea, naţiunea şi identitatea ei se vor fi consolidat. Cu adevărat o lecţie de învăţat.

Publicat in Q Magazine – http://qmagazine.ro/autori/nakhchivan-mormantul-lui-noe-i-modelul-de-construcie-naional-azer/