Politica energetică europeană, cu componenta sa privind combaterea încălzirii globale şi reducerea emisiilor de bioxid de carbon, este una acceptată de statele europene şi aplicată inclusiv de România. Nimeni nu pune sub semnul întrebării acum principiul de bază şi fenomenul încălzirii globale. Totuşi, cred că e cazul să reflectăm mai aprofundat asupra formulei de soluţie găsită de către UE şi aplicarea unilaterală a prevederilor şi ţintelor privind energia verde şi reducerea emisiilor de bioxid de carbon, politică aplicată care a creat efecte secundare nedorite şi dintre cele mai nocive atât pentru economiile europene, cât şi pentru dezideratul de combatere a încălzirii globale.

Iată însă că abordarea matematică a reducerilor de emisii de bioxid de carbon în Europa a determinat, ca efect secundar, nu numai recursul la energii „curate”, nu numai eficienţă energetică, ci şi un proces de „export” al capacităţilor industriale în China şi Asia de Sud-Est, zonă care a refuzat să intre în procesul actual. Rezultatul este o delocalizare a industriei, o dezindustrializare a Europei, scăderea locurilor de muncă şi creşterea şomajului, stagnare economică şi o creştere a amprentei europene de emisii de bioxid de carbon. Astfel, întreprinderile cu tehnologii susţinute s-au mutat în Asia, aici producţia se face cu un nivel de emisii mult peste cel din Europa, la care trebuie să adăugăm şi consumul de carburanţi şi emisiile de bioxid de carbon pentru transferul acestor produse în Europa. În consecinţă, rezultatul este exact contrar celui dorit, pentru orice european, amprenta personală de bioxid de carbon – emis de sine şi cumulat cu cel pentru produsele pe care le utilizează – este mult mai mare decât era înaintea începutului programului.

În fapt, doar cercetarea, inovarea şi dezvoltarea ar aduce cu adevărat scăderea emisiilor globale şi doar rezultatul acestor negocieri ar trebui „premiate”. Securitatea energetică a Europei a scăzut, avem dezindustrializare şi delocare, creşterea şomajului şi pierderea locurilor de muncă, adâncirea crizei economice. Aici, UE trebuie să vină rapid cu o schemă nouă şi eficientă pentru această problemă.

La această realitate ar trebui să adăugăm cumulativ, ca efect economic, politica de renunţare de către Germania la energia atomică, care a generat o nevoie pentru centrale pe gaz pentru 20.000 MW în următorii ani. Germania îşi rezolvă problema pe seama Nord Stream, cu ocolirea zonei baltice şi a Poloniei în tranzit, dar şi pe seama creşterii cererii de gaz, deci a preţului. Şi aici lucrurile sunt diferenţiate: Germania e un mare consumator şi beneficiază de „contracte speciale” cu Federaţia Rusă, deci plata pentru această decizie politică se duce cu precădere pe notele de plată ale consumatorilor din Europa Centrală şi de Est, dependenţi cu până la 100% de importurile din Federaţia Rusă, gaz pe care-l aduc cu preţuri din ce în ce mai mari, proporţional cu creşterea de perspectivă a cererii. Efectul a fost o adâncire a avantajelor comparative ale Germaniei pentru producţia industrială – deja avea competitivitate mai mare, eficienţă energetică mai mare, iar acum avantajele se accentuează, totul pe seama UE 11, noii intraţi în UE din Europa Centrală şi de Est. Nu există un studiu de impact care să arate efectul şi rezultatele asupra industriilor europene a acestui proces, dar sigur nu e un gest în favoarea creşterii securităţii energetice a UE.

Singura veste bună vine din SUA, care devin suficiente energetic, ba chiar vor putea exporta gaz, lăsând petrolul şi gazul din Orientul Mijlociu liber pentru a fi contractat de Europa Centrală şi de Est, fapt ce poate duce preţul la un nivel mai abordabil datorită creşterii ofertei. Însă, cum gazul de şist este ieftin în SUA – 70 de dolari din gaz de şist –, efectul e delocarea marilor consumatori în SUA: de exemplu, trei fabrici chimice ale BASF, pentru că e mai ieftin acolo. E o lovitură la adresa Germaniei deja, nu mai vorbim despre competiţia de produse cu Europa Centrală şi de Est. De aici şi nevoia de a identifica şi exploata shale gas şi petrol aici, în Europa, în Europa Centrală şi de Est.

Şi tot pe această dimensiune, spaţiul de liber schimb transatlantic poate fi considerat cea mai bună soluţie de relansare economică a Vestului, un fel de al doilea Plan Marshall al SUA pentru Europa. Dar despre asta, cu proxima ocazie.
http://qmagazine.ro/autori/politica-energetica-in-ue-dezindustrializare-si-cresterea-amprentei-de-co2/