de Iulian Chifu

Declarația summitului NATO de la Londra, din decembrie 2019, a lansat un proces de reflecție pentru a întări dimensiunea politică a NATO și a oferi consultanță Secretarului General pentru a crește unitatea alianței, consultările politice între aliați și întărirea rolului politic. Secretarul General al Alianței a desemnat un grup de 12 experți în grupul de reflecție pentru a-i susține efortul în consultarea cu statele. Dacă acum 11 ani fusesem reprezentantul României în grupul de reflecție pentru Conceptul Strategic al NATO, la Lisabona – Comisia Albright, acum am participat la consultările nepublice la nivelul organizațiilor neguvernamentale din regiune în format Marea Neagră și Balcanii de Vest, respectiv în format București 9. Fără a putea dezvălui conținutul lucrărilor, am ales să fac o trecere în revistă a abordărilor și propunerilor noastre pentru această reformă/regândire/adaptare a Alianței.

De unde am pornit: “NATO în moarte cerebrală”

Punctul de plecare al acestui proces a fost scandaloasa declarație a Președintelui Emmanuel Macron despre faptul că NATO a intrat în moarte cerebrală. Afirmația, făcută într-un interviu cu nici o lună înaintea summitului, a determinat o mobilizare rapidă de forțe, cu Mircea Geoană, adjunctul Secretarului General zburând la Paris, ulterior un adevărat desant al Secretarului General al NATO a ajuns în capitala Franței pentru a asculta nemulțumirile Franței.

Nemulțumirile Președintelui francez aveau câteva surse și țineau, firește, de interese ale Franței inclusiv la nivel european. Astfel, problema fundamentală a lui Emmanuel Macron era că interesele sale în terțe state – în cazul de față Siria și Libia, cu precădere – nu erau îmbrățișate și apărate de către alți aliați, a se citi Turcia. Cam de acolo a și început tensionarea relațiilor turco-franceze, dacă nu luăm în considerație și blocajele la nivel european în privința procesului de aderare al Turciei la UE care era, formal, în curs, chiar dacă blocat de problemele Ciprului și nerecunoașterea de către Ankara a formulei neintegrate a insulei, fără turcii ciprioți, în UE. Cu toate consecințele aferente.

Peste acestea, un rol important în juca și dorința Franței de a rămâne, după Brexit, statul titular pentru Apărarea europeană, mai mult, de a defini o Armată Europeană și de a asuma o formulă controversată de autonomie, ulterior suveranitatea strategică a UE, într-o formulă excesiv de unilaterală și de export la nivel european al agendei externe, de securitate și apărare a Parisului, care să fie îmbrățișată automat ca europeană. Și aici, părerile europenilor erau împărțite, așa cum abordarea franceză avea limitele sale date chiar de Tratatul de la Washington, din 1949, care nu prevedea obligații ale aliaților în terțe spații, ci doar varianta articol 5 al apărării comune și articol 4 al consultărilor pe probleme ale amenințărilor de securitate percepute.

După o prelungită discuție cu președintele francez și echipa sa și după o decantare și explicare a elementelor care sunt legitime și a celor care sunt inacceptabile, care exced Tratatul și afectează libertatea de decizie a aliaților în terțe spații, formula convenită s-a regăsit în documentul final, a Declarației Șefilor de Stat și de Guverne de la Londra, cu formarea acestui grup de reflecție. În mandatul aferent, a dispărut elementul de modificare a Tratatului – nu s-a pus niciodată problema aceasta – ca și elementele de interpretare sau adăugare la Tratatul Atlanticului de Nord. Ceea ce a rămas ține de articolul 4 pe dimensiunea consultării în chestiuni de securitate. Aceste atribuții trebuie să fie intarite și să cuprindă consultări pe teme politice mai largi, inclusiv cele cu poziții  contrare ale aliaților în terțe spații care amenință să afecteze unitatea NATO, coeziunea și îndeplinirea atribuțiilor și responsabilitățile din tratatul originar, cel al apărării comune.

Pentru a vedea dimensiunea enormității originare, trebuie menționat faptul că Declarația summitului de la Lisabona notează, la punctul 1 – sub semnătura inclusiv a președintelui Franței – faptul că susținerea sa anterioară este nulă și neavenită. Cum putem interpreta altfel următorul text convenit de șefii de state și guverne: „Azi ne-am întâlnit la Londra, prima casă a NATO, pentru a celebra cei 70 de ani ai celei mai puternice și de succes Alianțe in istorie(…) NATO rămâne fundația apărării noastre colective și forumul esențial de consultări pe teme de Securitate și de decizii între Aliați. Reafirmăm legătura transatlantică neclintită și de durată între Europa și America de Nord (…)”. Nu a mai rămas nimic din “moartea cerebrală” clamată de Macron.

O agendă de adaptare a NATO: 5 asumări politice, 7 abordări fundamentale ale amenințărilor și o concluzie

O întreagă dezbatere vizează perspectiva evoluției unei instituții, cu atât mai mult una care are 70 de ani de viață. Astfel, în turbulența majoră, în tectonicitatea crescută a lumii contemporane, cu schimbari majore și crize suprapuse și interdependente, am putea să găsim formulele evoluției în termenii unei adaptări – schimbare, transformare, reformare – sau al unei revoluții – re-întemeiere, revizuire profundă, reconstrucție instituțională, restructurare majoră. În cazul NATO, care funcționează după Tratatul Atlanticului de Nord de la Washington, din 1949, cu schimbări minore vizând doar de-colonizarea, nu putem vorbi decât despre adaptare, pentru că varianta anglo-saxonă a textului originar a fost atât de cuprinzătoare și nu a necesitat adoptarea de modificări sau tratate succesive ca în cazul UE pentru a avea, potrivit dreptului francez, toate prevederile spațiului de acțiune menționate în textul de bază.

De aceea am propus o variantă cu 5 asumări politice, 7 abordări fundamentale ale amenințărilor și o concluzie pe care o voi prezenta în cele ce urmează, cu argumente și motivații aferente. Am rămas la elementele relevante, din punctul meu de vedere, și păstrând în prim plan componenta politică a NATO, organizație politico-militară pentru care componenta militară nu a intrat în discuție, de această dată.

Miezul susținerii noastre se confundă cu documentele, tradiția, precedentele și structura Tratatului Nord-Atlantic, care a fost aplicabil sub această formă în toate momentele istorice pe care le-a traversat: în formula Războiului Rece, a funcționat ca atare, fără revizuiri, după prăbușirea Zidului Berlinului și a permis extinderea Alianței în aceiași termeni, a permis operațiunile în afara teritoriului Aliat în Kosovo 1999, operațiunile la distanță strategică în Afganistan 2001, și a supraviețuit amenințărilor Terorismului ca nou actor global. Tot același document a permis includerea în operațiuni aliate a Partenerilor Globali și permite și astăzi o deplasare și mai solidă către un NATO global – a făcut-o UE prin Strategia de Securitate Globală a lui Mogherini, în 2016, și prin ambițiile franceze, de ce nu ar asuma-o NATO care este mai îndrituit, cu mai multe instrumente, pentru a se muta spre o formula globală, la 10 ani de la dezbaterile precedente ale Conceptului Strategic care au discutat și această opțiune.

Continuare, aici.