Atacul terorist de la facilitatea militară algeriană In Amenas a readus în prim plan o zonă tectonică şi instabilă care e marcată de liberă circulaţie pentru grupuri islamiste şi luptători tuaregi, berberi şi din mai toate triburile sahariene, dar şi de spaţii goale de orice control statal, unde grupuri teroriste din familia Al-Qaeda în Maghrebul Islamic îşi dezvoltă baze de odihnă, de antrenament, locuri sigure pentru refugiu între atacuri şi spaţii de depozitare a armelor sau de închidere a ostaticilor negociaţi pe milioane de dolari. O adevărată industrie a terorismului şi insurgenţei.

De unde a apărut această zonă dintre strâmtoarea Bab El Mandeb şi Sahara Occidentală? Un excelent studiu semnat Madeleine Goerg de la GMF subliniază sursele instabilităţii: decolonizarea, trasarea artificială a unor graniţe în Africa de Nord – cam multe linii drepte, remarca cineva – cu zone necontrolate de statele slabe din regiune (mai puţin Algeria), o zonă cu multe arme luate din Libia, din depozitele lui Gaddafi, plus state care au concentrări de populaţie în anumite regiuni, dar teritoriu imens de deşert sau spaţii slab locuite cu mii de kilometri pătraţi necontrolaţi şi frontiere de sute de kilometri lăsate vraişte.

Aici e raiul tuaregilor, populaţie deşertică împărţită artificial în vreo cinci state, care îşi doresc propria autonomie – atât în Azawad, Mali, cât şi în Nigeria, Algeria, Libia, Ciad, fără a vorbi aici de separatismul din Sahara Occidentală, între Maroc şi Mauritania. Ei sunt singurii care asigură în regiune de la securitate la resurse minimale, practic înlocuind un stat slab absent. Dacă la asta adăugăm grupările islamice cu şcolile specifice, e clar cum e setată această populaţie.

Peste toate trebuie să introducem „Primăvara Arabă”, o etichetă ce anunţă prăbuşirea dictaturilor de dezvoltare din perioada postdecolonizare – sfârşit de război rece şi dorinţa populaţiei de a schimba regimul şi de a obţine măcar o fărâmă de rol în desemnarea propriilor lideri, prin formula de democraţii electorale minimale. În pierdere de formă, acuzaţi şi atacaţi de populaţie şi de grupările islamiste ce şi-au arogat rolul de opoziţie ostracizată, liderii autoritari din regiune sau dictatorii de cursă lungă îşi retrag controlul pe o zonă a teritoriului populată din jurul capitalei şi încearcă să gestioneze legitimitatea pe această bază. Am văzut-o în Libia, în Mali, acum în Siria.

Aceste surprize care ameninţă să atragă resurse în special europene, atât din cauza proximităţii cât şi a ameninţării directe, dar şi pe formula „împărţirii

de roluri” pe care a marcat-o pivotarea SUA către Asia, nu se opresc la regiunea Orientului Mijlociu şi Africii de Nord. Robert Kaplan e cel care, într-o analiză pentru Stratfor, anunţă următoarele zone de instabilitate, asupra cărora ar trebui să ne aplecăm şi noi cu mai multă atenţie: Asia Centrală.

Aici există cinci state, „stanurile”, care sunt conduse de lideri ce vin din perioada sovietică sau au preluat frâiele imediat după aceea. Un fel de dictatori, în orice caz lideri autoritari (cu excepţia Kîrgîzstanului), care au aceleaşi probleme majore ca în regiunea Maghrebului: state întinse ca suprafaţă, cu populaţii reduse (cu excepţia Uzbekistanului), cu frontiere artificiale decupate pe principiul lui Stalin al maximei complicaţii etnice, cu minorităţi lăsate dincolo de graniţe şi capitale departe de zona cea mai populată a Văii Fergana. Un alt tip de „decolonizare”, în fapt o succesiune postimperială sovietică ce poate aduce multe surprize.

E adevărat că popoarele sunt de origine turcică (mai puţin Tadjikistanul, cu populaţie din familia persană), că islamul are o formă secularizată, că stabilitatea e literă de lege. Însă evoluţiile interetnice din Valea Fergana, ca şi perspectiva încheierii operaţiunilor din Afganistan ameninţă această regiune din imediata vecinătate şi cu acest import de instabilitate şi radicalism islamic (care deja se manifestă în unele organizaţii active în regiune). Toate ingredientele sunt acolo pentru a crea un spaţiu similar celui saharian, astfel încât oricând există riscul ca sfârşitul lui 2014, al retragerii trupelor combatante din Afganistan, să fie declicul deschiderii cutiei Pandorei şi-n regiune, cu fenomene de tip „Mali”.

Fireşte că fiecare stat îşi are propriile particularităţi, fireşte că nu orice condiţie şi mediu favorabil determină, în mod automat, şi petrecerea unor fenomene precum cele din alte regiuni. Totuşi, pentru că statele Asiei Centrale sunt importante şi ca resurse, şi ca parte a unor proiecte de coridoare de transport – Marea Neagră–Marea Caspică, coridorul transcaspic etc. – e important ca lecţiile învăţate din Primăvara Arabă şi din Mali să fie în atenţia planificatorilor mai ales în lipsa de apetenţă acută a statelor occidentale de a mai aloca resurse în vecinătatea de răsărit a UE şi NATO.

Iulian Chifu este profesor de analiză de conflict şi decizie în criză la SNSPA Bucureşti, director fondator al Centrului de Prevenire a Conflictelor şi EarlyWarning Bucureşti şi consilier prezidenţial pentru Afaceri Strategice şi Securitate Internaţională.

Articol publicat pe www.qmagazine.ro