„Vreau o ţară ca afară” (Vunk). Din frustrare, din rea credinţă sau din dorinţa de a se remarca prin negativismul abordării, mai mulţi conaţionali au început să răspândească ideea că problemele României s-ar datora lipsei unui proiect naţional. Românii nu ar şti ce vor. Sunt dezorientaţi şi fără busolă.

Total fals. Versurile cântecului „Vreau o ţară ca afară” al formaţiei Vunk ne arată, inclusiv sub această formă artistică, că românii ştiu ce vor. Vor o Românie europeană sau occidentală. Ca afară, dorinţă împărtăşită la început doar de o mică elită, iar ulterior devenită o opţiune de masă.

Acesta a fost proiectul naţional, cristalizat timid în secolul al XVIII-lea, atât în Transilvania, prin Şcoala Ardeleană şi ideea de latinitate, cât şi în Principate. Când otomanii i-au interzis lui Brâncoveanu să-şi trimită fiii lui şi ai boierilor la şcoală în Vest, domnitorul român a hotărât să construiască o şcoală occidentală la Bucureşti aducând profesori foarte buni pe malurile Dâmboviţei. Ulterior, domnitorul a plătit cu viaţa pentru curajul de a dezvolta o legătură alternativă cu Apusul, în detrimentul Orientului.

Chiar şi într-o formă diluată, superficială, proiectul naţional şi-a continuat gestaţia, intelectuali patrioţi şi domnitori curajoşi continuând construcţia căii europene. Chiar şi sub regimurile fanariote, nenaţionale şi corupte, românii au găsit căi de a ţine legătura cu Vestul, de a-i prelua ideile şi de a le răspândi în propria societate.

Odată cu anii ’30 ai secolului al XIX-lea, proiectul naţional se apropia de momentul afirmării sale europene. Fii de boieri, educaţi în Occident, hotărăsc conectarea definitivă a Principatelor la Europa. Este interesant de subliniat că decizia este luată la Paris, la începutul anului 1848, când studenţii români din Oraşul Luminilor arborează tricolorul pe Primăria Parisului. Gestul simboliza nu numai hotărârea lor de a-şi asuma misiunea modernizării propriei ţări, dar şi necesitatea caracterului european al acestui efort. Mai puţin de o sută de persoane (conform academicianului Berindei), conştiente de misiunea lor, încep un efort ce va duce Principatele Române din Orient în Occident.

La început de secol XIX, cele două principate erau puternic orientalizate, şi, într-o foarte mare măsură, sub control străin, otoman sau rusesc. Dizolvarea morală era mare, corupţia anihila administrativ orice efort de modernizare, iar marile puteri europene nu ne erau favorabile. Şi totuşi, miracolul s-a produs. Începând cu 1848, românii, mai ales cei educaţi în Vest, care reprezentau conştiinţa naţională cea mai avansată, au început sistematic răspândirea în Principate a marilor idei occidentale, inclusiv ideea binelui comun.

Pentru prima dată în câteva secole, tinerimea română încerca să-şi convingă părinţii şi bunicii că, pentru a fi europeni, trebuie nu numai să fim „îmbrăcaţi ca nemții”, dar înainte de orice, să fim uniți şi cât mai mulți români să o ducă bine. Alături de boieri, era nevoie şi de burghezie sau de ţărani înstăriţi, era nevoie de „dreptate şi frăţie”. Şi, nu în ultimul rând, era nevoie de educaţie, de foarte multă educaţie, pentru a putea transforma ţăranii români în cetăţeni. Influenţa franceză este evidentă, dar Franţa nu era numai verişoara noastră de gintă latină, era însăşi Europa.

După 70 de ani, analizând performanţele României pe calea europeană, Eugen Lovinescu sublinia corectitudinea soluţiei. Fără a fi perfecte, spunea el, instituţiile occidentale i-au pus pe români pe un făgaş bun, de preferat celui otomano-rusesc sau local-tradiţional. Cum să te îndoieşti de justeţea proiectului european când el a dus la dezvoltare economică, a permis construcţia instituţională a tânărului stat român, a garantat obţinerea independenţei naţionale şi, nu în ultimul rând, a dus la formarea României Mari, dovada supremă că ne-am angajat pe calea corectă. Modernizarea capătă şi formă, şi fond. În numai 70 de ani (1848-1918), o elită competentă, curajoasă şi responsabilă transformase două principate orientalizate într-o Românie unită şi modernă, adică europeană.

Începând cu anii ’30 ai secolului trecut, proiectul european a fost supus mai multor provocări, a fost contestat sau diluat, dar a rezistat. A fost rezilient. Calea europeană a fost rătăcită de patru ori, mergând pe logica lui Lovinescu, prin dezvoltarea unor opţiuni local-tradiţionale. Mai întâi prin extrema dreaptă din România, legionarii dezvoltând o alternativă la cea europeană, un proiect autarhic si naţionalist, ce eşuează lamentabil în antisemitism şi faliment naţional. Începând cu 1947 dezvoltăm soluţia sovietică, eşuată şi ea în stalinismul anilor ’50. În anii ’70, Ceauşescu are nefericita idee să dezvolte un model ideologic de inspiraţie legionară, protocronismul, eşuat şi el atât economic, cât şi politic, prin izolare internaţională. Şi, în fine, nemulţumit de izolarea internaţională la care era supus, regimul Ion Iliescu, după mineriada din iunie 1990, dezvoltă o nouă soluţie local-tradiţională, între 1992-1994, prin participarea la guvernare a PRM şi PUNR. Ca şi altădată în istoria noastră, soluţia se dovedeşte falimentară, în special din punct de vedere economic. Este soluţia responsabilă de marile devalizări bancare din România postcomunistă.

Din fericire, prin rezilienţa ei, calea europeană ne-a salvat ori de câte ori am revenit pe ea. Revenim pe calea europeană prin 23 august 1944, decizie salvatoare pentru păstrarea ulterioară a Transilvaniei. Revenim pe calea europeană la începutul anilor ’60, când, prin mult curaj şi competenţă, foarte discret, România se reconectează la Occident. Am fost singura ţară comunistă care a aderat la FMI sau BIRD, am avut investiţii occidentale sau am putut cumpăra echipament strategic din Vest. Şi nu în cele din urmă, am revenit pe calea europeană în 1996 prin câştigarea alegerilor de către Convenţia Democratică şi angajarea decisivă pe calea aderării la NATO şi UE.

Prin aderarea la NATO şi UE ne-am asigurat cei mai buni aliaţi şi cele mai bune soluţii pentru a continua proiectul istoric de construcţie a unei Românii Moderne. Doar că, pentru a ne adapta noului context istoric, trebuie să vorbim de o Românie Occidentală, nu pentru a nega caracterul nostru european, ci pentru a-l complementa cu relaţiile noastre foarte bune cu ţări precum SUA, Canada, Israel sau Coreea de Sud. România Occidentală este o continuare a României Europene de la 1848 şi 1859 şi o adaptare a ei. Denumirea este alta, esenţa proiectului este aceeaşi. Instrumentele proiectului sunt NATO şi UE. Nu s-a mai lucrat secret prin masonerie, ca acum 150 de ani, ci transparent, democratic, prin MembershipAction Plan şi acquisul european.

Ce va însemna România Occidentală? În primul rând o Românie în siguranţă, garantată naţional şi teritorial. NATO, UE şi relaţia noastră specială cu SUA reprezintă cele mai bune garanţii de securitate naţională. În al doilea rând, şansa unei Românii inteligente, unde materia primă principală să fie inteligenţa propriilor cetăţeni, iar ierarhiile sociale să includă şi competenţa sau creativitatea printre criterii. În al treilea rând, o Românie Occidentală ar reprezenta cea mai bună şansă să rezolvăm ecuaţia de dezvoltare cea mai complicată, respectiv problema ruralităţii exagerate a ţării noastre. Procesul transformării ţăranului român în cetăţean trebuie dus la capăt, aşa cum trebuie scoasă din sărăcie şi retardare intelectuală zona rurală. Şi nu în ultimul rând, România Occidentală ar evita conflictul social şi divizarea agresivă între bogaţi şi săraci, relansându-se economic printr-o nouă politică a uşilor deschise şi intensificarea participării la globalizare. România Occidentală este cea mai bună garanţie de viitor. Mai ales acum, când vacanţa s-a terminat.
www.qmagazine.ro