de Iuliana Stan

Am înţeles destul de greu fenomenul de oprire din creştere a oamenilor.

Despre creşterea oamenilor vorbim cu uşurinţă, poate şi pentru că suntem forţaţi de inflaţia de programe de dezvoltare personală, de presiunea şi de nevoia de a empatiza cu cei din jur, de tot know-how-ul dezvoltat în sfera relaţiilor interumane. Despre oamenii care nu mai cresc nu prea ne este la îndemână să vorbim. Ne mai enervăm, dar nu articulăm subiectul, şi nu avem concepte suficiente pentru a-l adresa. Este uşor să vorbim despre creştere pentru că este aspiraţional, energizant şi tonic, dar despre oprirea din creştere este aproape pudică abordarea.

Frumos şi organizaţional vorbim despre dezvoltarea laterală, atunci când nu mai putem face cuiva loc să crească vertical, dar în realitate este vorba despre atingerea limitelor. Astfel apare o primă eroare: locurile verticale şi le cam creează singuri oamenii care mai au loc să crească în ei înşişi. O organizaţie nu poate fi niciodată mai puternică decât un om aflat cu adevărat în creştere. Dacă o persoană afirmă că nu are unde să crească, de fapt este în plin proces de oprire din creştere, nicidecum în vreo capcană organizaţională.

Oamenii aflaţi în creştere sunt mai degrabă vulnerabili, indiferent de ierarhia pe care o străbat, pentru că tot asimilează şi tot integrează informaţii sau deprinderi, îşi tot lărgesc anvergura spaţiului de gândire, trag de ei ca să îşi depăşească limitele şi consumă permanent resurse. Este o formă de vulnerabilitate care însă dă la schimb foarte multă forţă interioară şi determinare, dă sens, semnificaţie şi relevanţă omului aflat în creştere. Această vulnerabilitate este preţul de plătit pentru procesul de creştere. Gândirea lor este multilaterală şi integratoare, ei sunt mai degrabă liberi şi solitari.

Oamenii opriţi din creştere sunt extrem de puternici şi de bine echipaţi cu propriile raţionalizări şi explicaţii şi au o armată întreagă de oameni din afara lor care poartă o vină sau alta, datorii sau mai bine spus îndatorări faţă de starea lor de rău, nicidecum faţă de viitor sau faţă de vreun ţel sau scop comun. Această putere şi uluitoare tenacitate este bonusul pe care îl primesc pentru procesul de oprire din creştere. Conservă foarte bine toate resursele, orice resurse pot conserva, inclusiv pe ale celor de care se înconjoară. Gândirea lor este unilaterală şi exclusivă, ei sunt mai degrabă blocaţi şi singuri, dar cu o forţă de rezistenţă de o opacitate uluitoare. Oricât de mult doare orice proces de creştere, pentru că doare, parcă mai tare doare oprirea din creştere a celor din jur. Doare mai ales pentru că orice oprire din creştere a cuiva din proximitate este de fapt o acţiune împotriva creşterii celorlalţi, deşi intenţia nu este nicidecum aceasta. Cine se opreşte din creştere alege această opţiune pentru a-şi conserva zona de confort, nicidecum pentru a se împotrivi celorlalţi, dar pe de altă parte nici măcar nu face vreun efort de a ţine cont de cei din jur.

Astfel, mai mult decât a fi o problemă de inteligenţă cognitivă sau emoţională, cred că oprirea din creştere este o problemă de inteligenţă caracterială, adică de sistem de valori, de anvergură în înţelegere a lumii şi de integrare a experienţelor de viaţă, dacă ne-am lăsat expuşi la ele şi la lecţiile din ele. Oprirea din creştere este cea mai mare pagubă, nu doar a celor care aleg această opţiune, ci a tuturor celor din jurul lor.

Care este opţiunea pentru cei care cresc, pentru cei care au o viziune şi au aspiraţii în legătură cu această viziune?
Deşi prima tentaţie este să îi tragă după ei pe cei care au ales stagnarea şi confortul, de altfel un efort normal şi decent, repetarea lui fără rezultat poate duce la colaps. Cel aflat în creştere poate abandona creşterea, cel aflat în stagnare va fi energizat pentru că aproape a căpătat încă un partener de drum la dispoziţia lui.

Luciditatea şi puterea de desprindere sunt singurele instrumente pe care le poate folosi un om aflat în proces de creştere. Nu este o alegere egoistă sau împotriva celorlalţi, este o opţiune igienică, poate chiar la limita supravieţuirii.

Uneori nişte oameni chiar ne rămân mici.