Nu cred că prea mulți dintre noi au băgat de seamă că anul acesta sunt mai multe cifre rotunde legate de personalitatea fostului preşedinte francez, François Mitterrand: 100 de ani de la naştere, 35 de ani de la începutul primului mandat de preşedinte şi 20 de ani de la moarte.

Fireşte că nu din festivism trebuie să ne aducem acum aminte de François Mitterrand. Ci pentru rolul său covârşitor în configurarea actualei arhitecturi a Uniunii Europene, pentru stilul politic nou pe care l-a inaugurat şi pentru susținerea puternică şi consecventă pe care a acordat-o Estului Europei, într-un moment în care destinul acestuia era în cumpănă.

Clarviziunea lui François Mitterrand a fost, fără discuție, excepțională. Noi, astăzi, tindem să exagerăm rolul jucat de glasnosti şi de perestroika în eliberarea Europei de Est, dar uităm că 1. Gorbaciov nu a dat drumul reformelor (copiate, în mare, după ideile hruşcioviste) spre a prăbuşi comunismul, ci, în viziunea sa, spre a-l întări, şi 2. dacă, după declanşarea imploziei comunismului, statele din Est nu ar fi avut o alternativă, rezultatul dispariției comunismului nu ar fi fost Europa Unită de astăzi.

Or, întărirea Europei a fost un obiectiv strategic al ambelor mandate ale lui François Mitterrand. Admiterea Greciei, a Spaniei şi a Portugaliei în Piața Comună a dat semnalul transformării Comunității Europene dintr-un actor pur economic şi o uniune a statelor industrializate într-o construcție unitară, cu o evidentă deschidere strategică. Măsurile de adâncire a integrării, luate la nivelul blocului comunitar, la finele anilor ’80, în care François Mitterrand şi Bettino Craxi (un alt constructor al Europei de azi, pe nedrept uitat) au jucat rolurile-cheie, au pregătit Comunitatea Europeană pentru transformarea ei în Uniunea Europeană.

http://img.timeinc.net/time/magazine/archive/covers/1981/1101810629_400.jpg

Astfel, se poate observa clarviziunea cu care fostul preşedinte francez a anticipat rezultatele reformelor declanşate la Moscova şi, totodată, angajamentul său european profund. Franța a transformat Comunitatea Europeană, spre a oferi Europei de Est o perspectivă clară, după prăbuşirea comunismului şi dezintegrarea blocului socialist. Fără această perspectivă, este foarte greu de spus care ar fi fost evoluțiile din statele foste socialiste, mai ales după epuizarea entuziasmului revoluționar anticomunist. Transformarea Pieței Comune în Uniunea Europeană a oferit, la timp, Poloniei, Ungariei, Cehiei, Slovaciei, României şi Bulgariei un orizont strategic nou, credibil, şi accesul la noi resurse de dezvoltare. Simbolic, anul morții lui Mitterrand este unul în care UE şi-a anunțat voința politică de a integra statele foste comuniste. De prisos să adaug că toate (chiar şi unele care, până în 1991, nu existau pe hartă) sunt azi membre ale UE, iar procesul de extindere e departe de a se fi oprit. În pofida Brexit şi a crizei provocate de migrația necontrolată, state ca Ucraina, Republica Moldova, Serbia, Macedonia, Muntenegru sau Bosnia-Herțegovina se află în diferite etape ale procesului de integrare.

Ca preşedinte, François Mitterrand a impus un stil nou, al deschiderii către intelectualitate şi către societatea civilă. Autentic om de stânga, el a deschis actul politic către societate şi i-a implicat pe intelectuali în dezbaterea publică a chestiunilor politice. Şi înainte, şi după 1989, Mitterrand a creat spații şi rețele de dialog între intelectualii vest – şi cei est-europeni, încurajându-i pe aceştia din urmă să ia poziție şi să contribuie la reconfigurarea vieții publice din țările lor. Relația sa cu Vaclav Havel, de pildă (materializată în volumul „Sur l‘Europe”, alcătuit din discursurile celor doi la decernarea Premiului Charlemagne disidentului şi, ulterior, preşedintelui ceh) este elocventă în acest sens.

Mi se pare semnificativ şi faptul că Mitterrand a rostit, cu acea ocazie (9 mai 1991), unul dintre discursurile sale programatice în chestiunea Europei Unite. Preşedintele Franței spunea: „Ne-ați reamintit că această Europă nu se va realiza fără o dimensiune culturală şi, poate chiar mai mult, fără o dimensiune etică. Pornind de la Drepturile Omului, pe al căror respect trebuie să se întemeieze orice acord european, propuneți într-un mod mai larg o etică a responsabilității, iar nu una – vă citez – «a omului orgolios», sursă tragică a paradoxurilor şi conflictelor. Este, poate, definiția umanismului pur şi simplu, nu utilizat în orice împrejurare, după moda de azi, ci în sensul său veritabil.” Atât împrejurarea, cât şi momentul şi personalitatea omagiată prin Premiul Charlemagne alcătuiesc un cadru în care aceste cuvinte, aparținându-i lui Havel şi asumate de Mitterrand, devin un reper pentru ceea ce trebuie să fie Europa Unită. Care nu e nicidecum moartă, atâta timp cât ne amintim de personalitățile care au construit-o şi de valorile puse la temelia ei. François Mitterrand şi umanismul său de stânga au contribuit esențial la construcția Uniunii Europene, iar apelul la memoria lor ne poate ajuta să surmontăm criza actuală.

În plus, noi, românii, avem motive speciale să ni-l amintim pe cel care a arătat Europei adevărata față a lui Nicolae Ceauşescu, iar după căderea regimului comunist ne-a susținut necondiționat.

François Mitterrand. 100