Despre copii și adulți…

Ce părere am despre copilul care a câștigat „Românii au talent”?

O părere foarte bună, ca despre orice alt copilaș de pe lume, mai ales că este un copil talentat, cu aptitudini deosebite, evidente, în recitare.

Dar ce părere am despre adulții care l-au învățat tocmai acele poezii și nu altele?

O părere foarte proastă. Consider că au făcut un abuz asupra copilului alegând tocmai acel tip de poezii, dintr-un motiv foarte simplu: este puțin probabil ca un copil să aibă convingeri social-politice proprii la vârsta de 7 ani, ceea ce înseamnă că părinții l-au pus să declame public niște idei pe care nu se știe dacă le va mai asuma în viața de adult. Mai pe românește, părinții l-au folosit ca portavoce pentru convingerile lor, exploatându-i astfel talentul din rațiuni ideologice și/ sau financiare.

Poate că, la maturitate, micuțul de acum va gândi la fel, dar poate că nu. Iar, în a doua variantă, se va întrista văzându-se pe el însuși în înregistrările de acum, cum recită chestii siropos-naționaliste la 7 ani.

Și eu recitam mult, când eram mică. Daaar:

1. Niciodată nu erau poezii dintr-o anumită sferă ideologică, ci erau subiecte neutre (de exemplu, poezia lungă și minunată „Legenda privighetorii”, despre povestea de iubire interzisă dintre o prințesă și un cioban, sau poezia despre „Cerbul cu stea în frunte”, cel fericit în libertate și îngrijit de către oameni iubitori).

2. Niciodată ai mei NU au câștigat ceva financiar din micul meu talent de atunci. Deși da, ar fi putut, că oportunități de acest tip se puteau găsi. Mama mă ruga să recit public doar la serbările școlare, precum și să cânt la pian. Și da, îmi plăcea să recit, dar nu prea eram încântată să cânt la pian în public. Totul, însă, era strict în limitele potrivite pentru vârsta mea de atunci (4-12 ani) și niciodată nu eram pusă în situația de a îmbrăca haina de adult înainte de vreme.