Ne e teamă de moarte, pentru că nu știm să trăim.
Și nu știm să trăim fiindcă ne temem și de viață.
Nu știm să ne bucurăm pe deplin, fiindcă ne temem ca nu cumva bucuria prea mare și profundă să ne copleșească.
Însă ne temem și să suferim cu adevărat, preferăm să „gândim pozitiv” decât să privim mereu realitatea în față, fiindcă n-am vrea nici ca suferința să ne copleșească, să ne ucidă.
Ne temem și de moarte, dar și de viață, de suferință, dar și de bucurie, pentru că ne simțim slabi: neputincioși în fața morții și a vieții intense, neputincioși în fața durerii și neputincioși în fața bucuriei.
Și ne simțim atât de slabi neputincioși, fiindcă n-avem curajul să ne aparținem, să ne luăm în propriile mâini, să ne modelăm, construim, demolăm și reinventăm pe noi înșine, conform propriilor idealuri și repere axiologice.
Dac-am avea libertatea de a ne bucura intens, puternic, copleșitor atunci când ne sună un prieten drag sau atunci când ne plimbăm prin parc simțind frunzele moarte sub picioare, dac-am avea curajul să plângem de durere când pierdem un lucru mult dorit, atunci am simți viața…
Și atunci am trăi și nu ne-ar mai fi frică de moarte, pentru că moartea nu există acolo unde viața este intensă, așa cum întunericul se risipește ditr-odată la apariția luminii.
Paralizați de frica de moarte și viață, de evitarea durerii și bucuriei, noi suntem deja „morți frumoși cu ochii vii”.
Pentru că frica este moarte.
Iar singurul antidot al fricii și singurul motor al vieții nu-i altul decât libertatea.
Și mai presus de libertate nu este nimeni și nimic decât El singur, Dumnezeu, Creatorul vieții și al adevăratei libertăți.