de Liviu Muresan

Reuşita iniţială a negocierilor preliminare de la Geneva în formula P5+1 lasă acum loc unor sesiuni de tratative discrete, însă cruciale, în continuare cu potenţial de deraiere a discuţiilor, prin interferenţe internaţionale, sau prin acţiuni ale unor elemente din interiorul clasei politice iraniene.

Ce ar putea fi Iranul pentru Vest

Faptul că discuţiile au loc în formula P5+1 (cei cinci membri ai Consiliului de Securitate al ONU – SUA, China, Rusia, Marea Britanie şi Franţa – plus Germania) este grăitor cu privire la importanţa ataşată nu doar problemei nucleare, ci şi Iranului însuşi, şi a potenţialului oferit de teritoriul său vast, de populaţia numeroasă, de poziţia sa strategică în regiune, ca o ţară înconjurată de patru puteri nucleare: Israel, Rusia, Pakistan şi India. Grupul P5+1 zis şi EU+3, relevând importanţa pe care Iranul ar putea să o aibă în soluţionarea problemelor de dependenţă energetică ale Uniunii Europene faţă de Rusia, pentru care energia este o „armă politică”, şi faţă de Africa de Nord, a cărei stabilitate ca sursă de energie lasă de dorit. Cel puţin când vine vorba de energie, Iranul este un dublu jucător, fiind atât mare producător, cât şi o ţară strategică pentru tranzitul hidrocarburilor, justificând interesul rusesc şi chinez în încurajarea legăturilor economice şi politice din ce în ce mai substanţiale.

Iranul are o amprentă geopolitică foarte mare, susţinută de o latură economică puternică, în ciuda numeroaselor sancţiuni. Aceste sancţiuni includ îngheţarea fondurilor pentru petrol livrat, din care trebuie să recupereze 70 de miliarde de dolari, precum şi numeroase restricţii bancare şi comerciale. Chiar dacă sancțiunile au avut, în special după 2011, un efect greu de suportat de către economia şi de către societatea iraniană, ele au avut şi un surprinzător efect pozitiv prin reducerea dependenţei bugetului faţă de veniturile bazate pe petrol. „Efectul sancțiunilor asupra economiei a fost de 20-30%, restul s-a datorat deciziilor care au fost luate”, a declarat un înalt oficial iranian. Mai mult, atuurile economiei iraniene, cum ar fi populaţia educată, infrastructură foarte dezvoltată şi bine întreţinută, precum şi stabilitatea internă, ar face-o ţinta investiţiilor străine în regiune şi o ancoră pentru dezvoltarea regiunii din jur, în special a Afganistanului, cu care întreţine o relaţie specială.

Iranul ar putea fi un partener pivotal pentru Vest în stabilizarea Afganistanului şi reconstrucţia sa, având, în primul rând, un interes naţional în diminuarea riscurilor majore pe care un Afganistan sărac, neguvernabil şi extremist îl prezintă pentru o ţară cu care are o graniţă lungă de 936 de kilometri în câmp deschis, fără obstacole geografice. Ameninţarea pe care o prezintă un potenţial stat sunnit extremist la graniţa Iranului, care este unul dintre puţinele state majoritar şiite din lume, este un alt motiv pentru care Iranul ar putea fi considerat un partener puternic interesat de stabilitatea şi prosperitatea vecinului său. Cu atât mai mult cu cât 40% din producţia afgană de opiacee, (care reprezintă 90% din producţia totală a lumii) tranzitează Iranul, care este şi un consumator crescând de droguri ilicite.

Iranul, actor în Afganistan

Deşi a privit prezenţa NATO şi a Statelor Unite în Afganistan cu nelinişte, Iranul nu a fost incomodat de soarta talibanilor, sunniţi de origine majoritar paştună, pe care îi învinovăţea de abuzuri ale populaţiei şiite şi cu care aproape că a intrat în război în anul 1998. De asemenea, există numeroase legături istorice şi culturale, adesea tumultuoase, între poporul iranian şi cel afgan, care au rezultat într-o prezenţă afgană semnificativă pe piaţa muncii din Iran, dincolo de cele peste două milioane de refugiaţi afgani bănuiţi că rezidă în Iran. Remiterile muncitorilor afgani către familiile lor reprezintă 6% din PIB-ul Afganistanului, conform ultimelor date ONU, într-o ţară în care 45% din PIB provine din remiteri. Aproape jumătate dintre afgani, sau 16 milioane de oameni, vorbesc un dialect al limbii persane, concentraţi în centrul şi în vestul ţării, la fel ca minoritatea şiită, care reprezintă 10% din populaţia Afganistanului. Mai mult, cele două ţări, împreună cu Pakistanul, au o minoritate etnică şi lingvistică numeroasă de turkmeni şi de baluci.

Astfel, Iranul are atât interesul, cât şi mijloacele de a fi un partener eficace în reconstrucţia şi pacificarea Afganistanului. Sunt opinii potrivit cărora Iranul ar putea fi chiar un partener mai bun pentru Vest decât Pakistanul, ale cărui legături cu talibanii, precum şi condiționarea fluxurilor logistice aliate prin teritoriul propriu au îngreunat activităţile NATO din Afganistan. Iranul ar putea fi chiar un pivot economic, acţionând ca o bază solidă pentru dezvoltarea infrastructurii regionale, cum ar fi căile de tranzit rutier între provincia afgană Herat şi regiunea Dogharoun din Iran, autostrada către portul iranian Chabahar de la Golful Persic, finanţat de către India şi menit a reduce dependenţa Afganistanului de portul pakistanez Karachi, precum şi proiectul feroviar dintre Iran, Afganistan şi Tadjikistan.

Desigur, transformările prin care ar trece Iranul şi regiunea din care face parte nu ar fi pe placul tuturor. Deşi multe ţări arabe sunnite se împotrivesc Iranului din motive religioase şi au fost, pe rând, extrem de îngrijorate de programul nuclear iranian şi extrem de încurajate de ideea unei intervenţii militare americane, eliminarea acestor riscuri poate produce un declin relativ al statutului acestor ţări, în special Arabia Saudită. În primul rând, ar fi reintrodus în joc un alt producător major de energie, contribuind, potenţial, la redefinirea preţurilor la hidrocarburi de care depind multe bugete naţionale şi stabilitatea unor regimuri autoritare. În al doilea rând, furnizarea de energie conferă şi putere politică ţării-sursă, care ar putea fi privită drept un joc cu sumă nulă de către competitori. Nu în ultimul rând, potenţialul Iranului ca partener în Afganistan şi poate în alte zone, cum ar fi Siria, poate diminua statutul altor parteneri regionali, cum ar fi Arabia Saudită, care a fost un aliat american preferenţial timp de câteva decenii.

Între bicicletă şi Mercedes

Oxford Analytica a identificat un potenţial rival geopolitic pentru Iran – Turcia, care se bucură de un profil în creştere în calitate de putere regională, economie emergentă, membru tradiţional al NATO, potenţial membru al Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, punte între Vest şi Est şi oază de stabilitate şi performanţă în apropierea zonelor cum ar fi Irakul şi, mai nou, Siria, care vor avea nevoie de investiţii, parteneri comerciali credibili şi stabili, precum şi modele instituţionale de succes pentru a-şi reveni. Într-o lucrare care identifica aşa-numite „puteri pivotale”, cu influenţă regională potenţial covârşitoare, Oxford Analytica a ales ţări cum ar fi Indonezia, Brazilia şi Nigeria. Numai în cazul Turciei şi al Iranului, însă, regiunile pentru care au fost identificate ca fiind pivotale se suprapun atât de mult, subliniind potenţialul pentru rivalitate care, deja, a început să se manifeste.

Recent, în cadrul unei delegații a Fundației EURISC împreună cu ambasadorul Nicolae Ecobescu şi analistul Alexandru Georgescu, am avut la Teheran discuții cu colegi iranieni, constatând dorința lor de a recupera decalajul creat în timp faţă de alte ţări cu potențial comparabil precum şi dorința exprimată de a se recunoaște rolul pe care Iranul îl poate juca în securitatea şi stabilitatea regiunii. Aceste opinii au fost prezentate, în ultimele luni, şi altor delegații venite în vizita la Teheran, din institute de studii strategice din Germania, Polonia, Ungaria ș.a.

În discuțiile pe care le-am purtat cu conducerile şi analiștii de la International Peace Information Service (I.P.I.S.), International Masters in Economy, State and Society (I.M.E.S.S.) şi Institute for Strategic Research (I.S.R.) am descoperit interesul colegilor iranieni de a continua relațiile privilegiate româno-iraniene acum pe o nouă bază, cu o Românie stat membru al Uniunii Europene şi al Alianței Nord-Atlantice. În acest sens, un rol special îl va putea juca I.S.R. al cărui director a fost, până la recentele alegeri prezidențiale, dr. Hassan Rouhani.

Într-un interviu acordat în cursul anului trecut, actualul președinte Hassan Rouhani aprecia că Iranul a avut de ales „între o bicicletă, un Peykan (un autoturism iranian puțin fiabil şi care ar reprezenta continuarea negocierilor cu Uniunea Europeană) şi un Mercedes Benz (care ar reprezenta ajungerea la un acord cu Statele Unite)”.

După alegerile prezidențiale din acest an, când directorul I.S.R. a devenit președintele Hassan Rouhani, prin modul în care s-au desfășurat până în prezent negocierile de la Geneva, se pare că el a renunțat „la bicicletă şi Peykan” şi a preferat „Mercedes Benz-ul”.

Rămâne de văzut cum va reuși să conducă, în continuare, o maşină 
prestigioasă, dar şi pretențioasă, cum este un Mercedes Benz…