Pasiune, zece ani de căutări și, la capătul lor, monografia unei femei extraordinare: Martine de Béhague. Una dintre cele mai interesante personalități feminine ale sfârșitului de secol 19 – început de secol 20, Martine de Béhague este scoasă azi din uitare gratie lucrării excepționale a lui Jean-David Jumeau-Lafond. Pentru România, Martine de Béhague joacă – indirect – un rol extrem de important în Franța, deoarece ea a creat palatul în care se afla din 1939 ambasada României la Paris.

Istoricul francez realizează cu minuțiozitate portretul acestei femei în egală măsură deschisa către lume și plină de mister, atrasă de ceilalți și dornică să își păstreze intimitatea. Născută în 1870 într-o familie foarte înstărită, trăiește tragedia pierderii părinților la o vârstă foarte mică. Moștenește o avere uriasa, se casatoreste devreme, dar se separă rapid de soțul ei, din motive necunoscute și va avea o viață sau, mai bine spus, mai multe vieți demne de roman. Colecționează – se spune că obișnuia să cumpere câte o operă de arta pe zi. Călătorește – la bordul iahtului Nirvana, de o lungime de 80 de metri, face turul lumii. Se întâlnește cu artiști : Paul Valéry îi este secretar particular, Axel Munthe îi este medic, Gabriel Fauré, Camille Saint-Saëns , Isadora Duncan, tânărul Arthur Rubinstein trec prin sublima Sală Bizantină pe care a construit-o în palat, cea mai mare sala privată de teatru din Parisul începutului de secol 20. De o «melancolie precoce», Martine de Béhague are ca deviza «naitre, pleurer, mourir», unde «pleurer» este tăiat cu o bară și înlocuit cu «apprendre».

În colecția ei regăsim Whistler, Degas, Rodin, Renoir, Boucher, Titian sau un Salvador Mundi din atelierul lui Leonardo da Vinci. Și, apropo de da Vinci, Martine de Béhague este cea care oferă statului francez rama în care este încadrată Mona Lisa la Luvru. Deranjata de rama banală în care era încadrat cel mai cunoscut tablou din lume, contesa propune să o înlocuiască cu un cadru italian de secol 16, de un gust «sigur si rafinat». Iar statul francez acceptă, nu fară o întreagă dezbatere prealabilă dacă o republică poate sau nu să primească un astfel de cadou de la un aristocrat.

Ilustrată cu sute de fotografii ale obiectelor care au aparținut contesei de Béhague sau cu imagini din palatul care azi e ambasada României, cartea are parte de o primire extrem de buna în Franța, cu cronici excelente în revistele de specialitate. Și mă bucur că, alaturi de colegii de la ambasadă, ne-am întâlnit de mai multe ori cu Jean-Baptiste Jumeau-Lafond atunci când se documenta pentru volumul apărut recent, întâlniri din care, cu siguranță, noi am avut mai mult de învățat decât el.