În acest studiu arăt că angajamentul țărilor de a menține o rată de schimb fixă este nesustenabil dacă atitudinile lor față de inflație sunt diferite. Aceasta înseamnă că dacă aceste atitudini sunt diferite, două dintre soluțiile date trilemei de politică macroeconomică (cele care implică rata de schimb fixă) sunt  nesustenabile. Atitudinile diferite față de inflație sunt expresia atitudinilor diferite față de competitivitate și reflectă preferințele naționale diferite referitoare la obiectivele creșterii economice, solidarității și sustenabilității, care sunt parametrizate în politicile economice ale statelor-națiune.

În cazul în care țările se angajează să mențină rate de schimb fixe și conturi de capital deschise sau creează o uniune monetară, segregarea atitudinilor dă naștere unui mecanism care generează și perpetuează dezechilibre majore de cont curent între țări. Mecanismul plasează sistematic povara ajustării pe țările cu deficit, prin deflația salariilor și/sau a prețurilor în țările care au preferințe pentru inflații relativ mari și duce la scăderea eficienței politicii fiscale sau chiar la pierderea acestei politici pe măsură ce datoriile publice ca procent din PIB cresc și ajung să depășească niveluri relativ înalte. În final, dacă atitudinile față de inflație sunt diferite, angajamentul pentru rata de schimb fixă sau pentru zona monetară dispare, arătând că statele-națiuni sunt incompatibile cu integrarea monetară, contrazicând, în acest caz, una dintre afirmațiile trilemei politice a economiei mondiale a lui Rodrik (2000). Menținerea sustenabilă a angajamentului necesită renunțarea la statele-națiuni și federalizarea lor democratică.

În lumina afirmațiilor de mai sus, „federalismul executiv” (Habermas, 2011) creat după 2008 în zona euro nu este o soluție pentru supraviețuirea uniunii monetare. Acesta se poate dovedi folositor doar dacă a fost utilizat pentru a câștiga timp pentru crearea unei cereri reale din partea publicului pentru o federalizare democratică a zonei euro.

Introducere

Criza economică apărută în 2008 a schimbat perspectiva referitoare la ordinea și integrarea economică internațională. Înainte de criză, globalizarea părea să aibă mai degrabă efecte pozitive pentru economia lumii și era aproape neîndoios că gradul de integrare economică internațională va crește. În prezent, așa cum era de așteptat, această perspectivă s-a schimbat. Ca de fiecare dată după o criză financiară, si după criza din 2008, îndoielile privind beneficiile integrării financiare internaționale au crescut. Este greu de spus dacă integrarea economică internațională va intra într-o nouă fază de creștere sau dacă va intra într-o perioadă de stagnare sau restrângere și cât de mult ar dura aceasta din urmă.

Semnele referitoare la o posibilă schimbare a ordinii economice mondiale și la o fluctuație în gradul de integrare a economiei mondiale vin de la o serie de schimbări în politicile economice ale unor economii importante ale lumii. Pe de o parte, protecționismul a renăscut chiar în cea mai liberală economie din lume. Dacă se va extinde, el va slăbi cooperarea economică internațională, va reduce concurența economică și, în final, va încetini creșterea economică la nivel global. Pe de altă parte, după criza din 2008, o serie de măsuri care au fost destinate să întărească zona euro au ajuns în final să creeze noi îngrijorări nu numai în privința legitimității democratice a acestora, dar, așa cum voi arăta în ultima secțiune a cestui studiu, chiar referitor la viitorul zonei euro, a cărei rațiune principală de a fi este aceea de a accelera comerțul în interiorul uniunii și, implicit, integrarea economică internațională.

Unii istorici ai economiei (e.g. Bordo și James, 2013; Eichengreen și Temin, 2010) cred că zona euro are același tip de vulnerabilități ca și standardul aur din perioada interbelică. Asemănarea vine de la faptul că, dată fiind moneda unică (ceea ce echivalează cu rate de schimb fixe între țările zonei), țările cu surplus de cont curent evită să crească rata inflației, lăsând cea mai mare parte a poverii ajustărilor în sarcina țărilor cu deficit, care nu au altă șansă decât să reducă salariile și prețurile. Alți economiști (e.g. Crafts, 2014), cred că presiunile pentru devalorizare și default în unele dintre țările zonei pot crește oricând, așa cum a fost cazul după criza din 2008, dar soluția la aceste probleme – o Europă federalizată democratic, cu o uniune bancară și o uniune fiscală – este politic imposibilă. Dacă o federalizare democratică este virtual imposibilă, atunci o „federalizare executivă” (Habermas, 2011), în care controlul politic rămâne la nivelul statelor, dar unele puteri de coordonare a politicilor economice și de monitorizare a acestora sunt transferate unor instituții tehnocrate care trebuie să urmeze proceduri dinainte stabilite și aprobate de guverne, este preferabilă disoluției (Crum, 2013).

În sfârșit, există și opinia că apariția și extinderea zonei euro este pur și simplu o eroare, dacă avem în vedere că publicul din țările membre nu dorește o uniune politică și fiscală. De exemplu, Mervyn King, fostul guvernator al Băncii Angliei, crede că „[t]ragedia uniunii monetare din Europa nu este că s-ar putea prăbuşi ci că, dat fiind gradul de angajare politică a liderilor din Europa, uniunea ar putea persista, aducând stagnare economică celui mai mare bloc valutar din lume şi întârziind redresarea economiei globale. Această uniune monetară este cheia dezechilibrului manifest la nivel global în ziua de azi.” (King, 2017, p. 257). Mecanismul prin care euro poate crea stagnare pentru membrii zonei este generat de „problemele de runda a doua” (Eichengreen și Temin, 2010), pe care le creează ratele de schimb fixe sau o monedă pe care o au în comun mai multe state-națiune, chiar dacă problemele din runda întâi, care duc la apariția crizei, sunt rezolvate prin politici monetare și fiscale. De exemplu, o problemă de runda a doua este aceea că rata de schimb fixă nu poate duce la stimularea cererii prin creșterea expoturilor, după ce din cauza unor probleme de runda întâi, cum ar fi spargerea unei bule a prețurilor activelor, cererea internă se prăbușește.

Pentru a evalua rezultatele la care pot duce creșterea protecționismului sau reformele instituționale din zona euro, în acest studiu utilizăm informările pe care le fac, împreună, „trilema de politică macroeconomică” și „trilema politică a economiei mondiale” a lui Rodrik (2000). În cazul trilemei de politică macroeconomică, dintre trei obiective – rată de schimb fixă, capitaluri mobile și autonomie monetară – numai două pot fi alese și menținute în mod sustenabil. Conform trilemei politice a economiei mondiale a lui Rodrik (2000), integrarea economică este compatibilă fie cu statele-națiuni, fie cu politica democratică. În secțiunea a doua arăt că în orice țară apar, în timp, obiective sociopolitice pentru a căror rezolvare guvernele au nevoie să schimbe soluția dată trilemei, noua soluție incluzând unul dintre obiectivele respinse în vechea soluție. În secțiunea a treia introduc ipoteza că segregarea atitudinilor față de inflație între țările care se angajează să mențină rate de schimb fixe sau să aibă o monedă unică duce la abandonarea soluției date trilemei de politică macroeconomică. În sprijinul acestei ipoteze, în următoarele două secțiuni arăt că atât timp cât atitudinile față de inflație au fost similare, standardul aur și sistemul de la Bretton-Woods, care au reprezentat două soluții diferite date trilemei de politică monetară, au rămas funcționale. Totuși, odată ce atitudinile față de inflație s-au segregat, ele au dus la înlocuirea celor două soluții date trilemei. În secțiunea a șasea arăt că, în zona euro, atitudinile diferite față de inflație stau la baza unui mecanism care perpetuează dezechilibrele de cont curent și, în final, indisponibilizează politica fiscală a țărilor în perioade de recesiune. În secțiunea a șaptea arăt că dacă atitudinile față de inflație sunt segregate, atunci zona monetară și statele-națiune nu pot coexista sustenabil, cum predicționează trilema politică a lui Rodrik, integrarea monetară sustenabilă fiind posibilă numai cu federalizarea democratică a zonei euro. În secțiunea a opta prezint concluziile

Succesiunea implicită din propoziția trinității imposibile

Obstfeld și Taylor (2003, p. 122) au folosit cadrul trilemei de politică macroeconomică sau, în denumirea ei alternativă, propoziția trinității imposibile, pentru a explica evoluția teoriilor referitoare la modul în care a evoluat mobilitatea internațională a capitalului. Ei au demonstrat cu date statistice și fapte istorice că, datorită caracterului competitiv al alegerilor de politică economică pe care îl implică, trilema are puterea de a explica multe suișuri și coborâșuri ale pieței de capital în secolul al XX-lea. În această secțiune suntem interesați să analizăm în ce măsură, dat fiind caracterul conflictual al obiectivelor, schimbarea unei soluții date trilemei are cauze interne sau, dimpotrivă, cauze externe trilemei. În primul caz ar trebui să vedem că măcar unul dintre cele două obiective alese în cadrul soluției nu se realizează în practică, dacă ipotezele pe care se bazează propoziția trinității nu sunt îndeplinite.

În cel de-al doilea caz ar trebui să  înțelegem că prioritizarea obiectivelor este exterioară trilemei, determinată de cauze mai profunde. Aceste cauze mai profunde duc, așa cum voi arăta, la diferențele în atitudinea față de inflație și la efectele negative pe care acestea le generează și la care m-am referit în introducere. În acestă secțiune ne interesează în special modul în care se trece de la o soluție la alta într-o țară, din moment ce aceaste treceri individuale, din fiecare țară, duc la schimbarea ordinii economice, lărgind sau îngustând perspectivele referitoare la integrarea economică.

Trinitatea imposibilă afirmă că țările nu pot menține concomitent rate de schimb fixe, conturi de capital deschise și politici monetare independente. Această afirmație are la bază paritatea neacoperită a ratelor dobânzii și condițiile de arbitraj existente pe piețele internaționale. Ea prezumă că rata dobânzii pe termen scurt reflectă cu fidelitate exclusiv condițiile monetare și financiare interne. Pe baza acestei prezumții, trilema lasă loc la trei opțiuni privind cele două obiective ce pot fi menținute în mod sustenabil: a) o rată de schimb fixă și capitaluri mobile (obiectivul politicii monetare independente este respins ); b) o rată de schimb fixă și politică monetară independentă (obiectivul capitalurilor mobile este respins); și c) o politică monetară independentă și mobilitatea capitalurilor (obiectivul ratei de schimb fixe este respins). Acest rezultat furnizat de teoria macroeconomică a unei economii deschise a fost intuit de Keynes (1930), înțeles și menționat de Friedman (1953), definit clar și formalizat de Mundell (1963) și Fleming (1962) și botezat cu expresia folosită și în acest studiu, și anume „trilema de politică macroeconomică”, de Obstfeld și Taylor (1997).

În practică, cele trei opțiuni prezentate au grade de realism diferite. Nu există nicio îndoială că opțiunea pentru a menține rata de schimb fixă și mobilitatea capitalurilor este incompatibilă cu o politică monetară independentă. În acest caz, rata dobânzii interne ar reflecta permanent condițiile monetare și financiare internaționale. Totuși, este discutabil dacă, în practică, sunt îndeplinite condițiile pentru ca celelalte două opțiuni să aibă tracțiune totală. Opțiunea b), în care independența politicii monetare este asigurată de o rată de schimb fixă și de controlul capitalurilor este discutabilă, deoarece există limite administrative și/sau politice privind controlul capitalurilor. Cu capitaluri care reușesc să învingă controalele, rata dobânzii interne nu mai reflectă fidel condițiile monetare și financiare interne, ceea ce înseamnă că și politica monetară nu este complet independentă, cum asumă trilema. Și opțiunea c), în care independența politicii monetare este asigurată de o rata de schimb flexibilă și de mobilitatea deplină a capitalurilor a fost pusă recent la îndoială. În acest caz, globalizarea finanțelor și imperfecțiunile de pe piețele financiare permit ca politicile monetare ale unor țări cheie ale economiei mondiale să afecteze condițiile monetare și financiare ale altor țări, chiar dacă, pentru acestea din urmă, ratele de schimb sunt flexibile și capitalurile sunt mobile, reducând astfel independența politicilor monetare respective (Rey, 2018).

Neîndeplinirea în practică a condițiilor pe care se fondează trilema ar fi suficientă pentru a respinge înseși existența trilemei. Totuși, este dificil de făcut acest lucru, din moment ce paritatea neacoperită a ratelor dobânzii tinde să se comporte pe piețele financiare internaționale aproape ca o lege a naturii. Chiar și în cazul în care independența politicii monetare este afectată de ineficiența controalelor de capital, în cazul soluției b), sau de politicile monetare ale unor economii importante pentru că flotarea liberă nu este suficientă pentru a proteja condițiile monetare și financiare de influențele externe care ar veni, de exemplu prin canalul creditului sau al asumării riscului, în cazul soluției c), trebuie evaluat dacă magnitudinea fenomenului este relevantă. Studiile care măsoară aceste magnitudini nu sunt încă convingătoare. Din această perspectivă, este dificil de spus că o soluție dată trilemei este înlocuită de guverne cu o alta din cauza că ratele dobânzii nu reflectă strict condițiile monetare și financiare interne. Mai degrabă, dacă ar avea această problemă, guvernele ar identifica noi măsuri, cum sunt cele prudențiale, care să fie folosite pentru a administra situațiile (de exemplu o superactivare a canalului creditului alimentat de intrări de capitaluri) în care rata dobânzii nu ar fi suficientă pentru a asigura independența deplină a politicii monetare.

Ideea pe care o susțin este aceea că o soluția dată trilemei este înlocuită pentru că guvernele nu o pot susține la nesfârșit. Cauza pentru care guvernele nu pot menține indefinit o anumită soluție nu este o incapacitate administrativă a acestora. Cauza constă în aceea că cele două obiective alese în cadrul unei soluții nu sunt incompatibile numai cu obiectivul defavorizat (respins), ci are și „incompatibilități exterioare” trilemei, cu obiective care nu sunt acoperite de trilemă, dar care cer o nouă prioritizare a obiectivelor, adică o nouă soluție pentru trilemă. De exemplu, Bordo și James (2013) au arătat că rata de schimb fixă (sau o monedă unică într-o uniune monetară) și mobilitatea capitalurilor sunt incompatibile nu numai cu politica monetară autonomă, dar și cu stabilitatea financiară și democrația. În terminologia pe care am propus-o aici, stabilitatea financiară și democrația sunt incompatibilitățile exterioare ale obiectivelor favorizate în soluția dată trilemei de politică monetară.

Obiectivele în legătură cu care apar incompatibilitățile reziduale pot fi prezente la momentul adoptării soluției sau pot apărea ca rezultat al unor cauze sociopolitice. În măsura în care problemele rezultate din incompatibilitățile reziduale se acumulează pe scară largă și generează costuri pentru marea majoritate a participanților la ordinea economică existentă, atunci cresc presiunile politice pentru schimbarea soluției date trilemei.

În consecință, cauza profundă a schimbării unei soluțiii date trilemei de politică macroeconomică este întotdeauna exterioară trilemei. Cauzele profunde pentru care guvernele aleg o soluție sau alta a trilemei sunt sociopolitice și tehnologice, cu cele dintâi dominând. Într-o sinteză făcută de Obstfeld și Taylor (2003) după Cohen (1996) acestea din urmă includ competiția politică între guverne pentru a promova interesele de stat (orice ar însemna acest lucru), rivalitățile politice la nivelul fiecărei țări, ideologia și, în fine, progresele în cunoașterea economică. Totuși, alegerea unei soluții nu este independentă de trilemă. Noua soluție trebuie să favorizeze noile obiective impuse de cauzele sociopolitice care au determinat renunțarea la vechea soluție, cât și constrângerea pe care trilema o impune pentru alegerea regimului monetar.

O nouă soluție înseamnă, în esență, rezolvarea trilemei de politică macroeconomică în favoarea unui obiectiv respins în vechea rezolvare. Standardul aur a apărut pentru că guvernele au dorit să renunțe la autonomia monetară (obiectiv respins) pentru a putea menține rate de schimb fixe și conturi de capital deschise. Așa cum vom arăta, soluția a țintit la izolarea politicii monetare de intervenția guvernelor. Acordul de la Bretton-Woods a apărut pentru că guvernele au ales să închidă conturile de capital, chiar dacă acest lucru s-a dovedit destul de aproximativ, pentru a putea menține rate de schimb fixe și a da independență politicii monetare (obiectivul respins în vechea soluție) în sprijinirea unor obiective interne de politică. În fine, după o perioadă de tranziție între 1968 și 1973, țările au ales să renunțe la ratele fixe de schimb pentru a putea menține rate de schimb flotante (obiectivul respins în vechea soluție), care să le izoleze de șocurile externe de politică monetară, și politici monetare autonome, care să ajute la stabilizarea producției și ocupării. Milton Friedman a explicat încă din 1953 că noul regim are nevoie de o regulă de politică monetară, care să rezulte în stabilitate monetară, fără de care apare atât instabilitatea prețurilor și a veniturilor reale, cât și instabilitatea ratelor nominale de schimb. Totuși, această lecție a fost învățată treptat, țările cele mai avansate conducând procesul. În aceste țări, spre sfârșitul anilor 1980, inflația joasă, independența băncilor centrale și urmarea de reguli coexistau (Bordo și Schenk, 2017).

Având aceste precizări făcute, putem utiliza soluția curentă dată trilemei de țările occidentale pentru a analiza în ce măsură există, în prezent, conflicte între diferitele soluții date trilemei în diverse țări, sau interacțiuni intre presiunile politicile interne din unele economii și soluția dată trilemei inclusiv pentru a da unele răspunsuri la întrebarea de ce crește protecționismul

De exemplu, unele țări occidentale ar putea considera că actuala soluție dată trilemei pentru majoritatea economiilor occidentale dezvoltate – rata de schimb flexibilă, politică monetară autonomă și contul deschis de capital – intră în conflict cu soluția dată de unele economii asiatice trilemei. Între aceste țări, numai Japonia a rezolvat trilema ca și țările occidentale dezvoltate. Hong Kong și China au monedele legate de dolarul SUA, ceea ce le avantajează exporturile în raport cu această țară, iar Brunei Darussalam are moneda legată de dolarul Singaporez. În rest, cele mai multe economii est-asiatice au politici monetare independente, mențin unele restricții asupra capitalurilor și o anumită flexibilitate a ratelor de schimb (Morgan, 2013, p. 23).

Practicile protecționiste la care au apelat recent SUA pot fi considerate ca rezultat al interacțiunii dintre presiunile politice interne și trilemă, ducând la o încălcare a constrângerii pe care trilema o impune. Mai precis, practicile protecționiste echivalează cu o reducere a flexibilității ratei de schimb și, astfel, a rolului său de semnal în alocarea resurselor, în condițiile în care capitalurile rămân mobile și politica monetară țintește să fie independentă.

Dintr-o altă perspectivă, s-ar putea spune că actuala soluție dată de țările occidentale trilemei redefinește în mod subtil obiectivul intern pe care îl favorizase soluția dată trilemei prin sistemul de la Bretton-Woods. Mai precis, în unele țări occidentale din Europa, obiectivul stabilității producției și a ocupării, central în vechea soluție, este secundar în actuala soluție care are în centru politici monetare strict antiinflaționiste, care, în anumite condiții (Blanchard și Gali, 2008) pot rezulta în variații ample ale producției și ocupării.

Este foarte posibil ca o viitoare soluție la trilema de politică macroeconomocă în țările occidentale să caute fie să restabilească rolul central pentru obiectivul stabilizării producției și ocupării, care a fost „alterat” prin concepții orientate mult prea ferm spre controlul inflației, cum ar fi țintirea inflației, fie să caute să restabilească rolul central pentru rata fixă de schimb. Această din urmă soluție pare astăzi mai puțin probabilă, dar creșterea protecționismului arată nostalgia pe care rata fixă de schimb reușește să o creeze.

În fine, soluția actuală (rate de schimb flexibile, politică monetară independentă și capitaluri mobile) poate crea probleme țărilor mici, care odată inundate cu capitaluri, se confruntă cu inflație, în ciuda faptului că rata de schimb se apreciază în termeni nominali, reducând competitivitatea exportatorilor. În această situație, o creștere a ratei dobânzii ar duce la noi intrări de capitaluri, care dacă duc la creșterea producției peste potențial alimentează anticipațiile inflaționiste, iar o reducere a ratei dobânzii ar duce de asemenea la creșterea anticipațiilor inflaționiste, ceea ce în final echivaleză cu pierderea independenței politicii monetare.

Trinitatea imposibilă, trilema politică a economiei mondiale și atitudinile față de inflație

În secțiunea precedentă am insistat pe ideea că soluția dată de o țară trilemei de politică macroeconomică este o alegere politică ce depinde de cauze adânci sociopolitice. Obiectivele asupra cărora se exercită decizia politică sunt conflictuale, astfel că trebuie alese obiective compatibile între ele. În final, alegerea soluției la trilema de politică macroeconomică de către o țară este o decizie politică informată de propoziția trinității imposibile.

Deciziile țărilor referitoare la soluția dată trilemei sunt rareori luate fără a considera obiectivele referitoare la ordinea economică internațională și la perspectivele integrării economice internaționale. De exemplu, deciziile țărilor pentru crearea sistemului de la Bretton-Woods sau pentru înființarea Uniunii Monetare Europene nu au fost numai decizii politice informate de propoziția trinității imposibile referitor la cele trei opțiuni privind combinațiile posibile între regimurile ratei de schimb, capitalurilor și independența politicii monetare, ci au fost decizii care au vizat o anumită ordine economică și o anumită perspectivă referitoare la integrarea monetară. În urma acestor decizii informate, țările lumii adoptă una dintre soluțiile trilemei de politică macroeconomică. Distribuția țărilor lumii după cele trei tipuri de soluții sustenabile date trilemei și acordurile și tratatele economice, financiare și monetare generate în jurul acestora definesc ordinea economică internațională. O schimbare majoră în distribuția țărilor după soluția dată trilemei duce la o schimbare majoră în ordinea economică internațională.

Totuși, o schimbare a ordinii economice nu înseamnă automat o maximizare a integrării economice internaționale (a globalizării economiei). Pentru a crește, integrarea economică internațională are nevoie de piețe din ce în ce mai libere de restricțiile care vin de la jurisdicțiile (statele) naționale referitoare la tranzacții economice și financiare. Astfel, creșterea integrării economice depinde de identificarea formelor prin care se poate restricționa influența politicului asupra politicilor economice și, prin intermediul acestora, asupra piețelor. Sau, privind dinspre piețe spre politici economice, trebuie găsite căile prin care piețele internaționale își pot transpune cerințele privind competitivitatea în parametrii politicilor economice, astfel încât integrarea economică să continue și să se stabilizeze la niveluri înalte. Aceste căi depind de modul în care înțeleg statele-națiuni să rezolve problema.

Prin analogie cu trilema de politică macroeconomică, Rodrik (2000) a propus „trilema politică a economiei mondiale”. Unul dintre nodurile acestei trileme este integrarea economică, iar celelalte două sunt statele-națiuni și politicile democratice (mass politics). Trilema lui Rodrik informează că nu se pot menține  concomitent integrarea economică internațională, state-națiuni și politica democratică. Integrarea economică internațională este compatibilă cu state-națiuni în care instituțiile responsabile pentru diverse politici economice (bănci centrale, autorități fiscale) sunt izolate de factorul politic. Reprezentativ este standardul aur, care nu a mai putut fi menținut atunci când nu s-a mai putut asigura o izolare adecvată a politicilor economice naționale față de factorul politic.

De asemenea, în viziunea lui Rodrik (2000), integrarea economică este compatibilă cu democrația de masă, în care, deși nu dispar, statele-națiuni își reduc rolul pentru a face loc federalismului la nivel global, care înseamnă că „jurisdicțiile naționale nu interferează cu arbitrajul pe piețele de bunuri, servicii și capital”, iar politicul nu s-ar restrânge ci doar „s-ar reloca la nivel global”. Aceasta pare să fie soluția corectă economic și politic pentru zona euro, numai că relocarea la nivel global a politicului printr-o uniune politică nu pare să fie deocamdată dorită de public. În fine, conform trilemei politice a economiei mondiale, dacă integrarea economică internațională este sacrificată, atunci poate exista o combinație între statele-națiuni și politica democratică, cum s-a întâmplat în perioada sistemului de la Bretton-Woods, care a însemnat punerea integrării economice mondiale pe scaunele din spate.

În lumina celor două trileme, în secțiunile care urmează voi analiza, așa cum am precizat încă din introducere, regimul standardului aur, sistemul de la Bretton-Woods și zona euro pentru a susține două afirmații: prima este aceea că, deși decizia de trecere de la o soluție a trilemei de politică macroeconomică la alta este politică, în țările care s-au angajat să mențină rate de schimb fixe, abandonarea soluției este în final determinată de segregarea atitudinilor față de inflație. Așa cum voi arăta în continuare, este improbabil ca toate țările participante la soluția dată trilemei de politică macroeconomică prin angajamentul de a menține o rată fixă de schimb să aibă preferințe similare față de obiective sociopolitice (obiective exterioare trilemei) a căror diversitate poate fi sintetizată, în opinia mea prin referire la „creștere economică, solidaritate și sustenabilitate” (Crum, 2013, 618), odată ce aceste obiective apar pe aganda guvernelor. Este probabil ca aceste preferințe, care au rădăcini profunde în rețelele sociale și politice din țările respective să fie diferite, reflectându-se în atitudini diferite față de inflație. Acestea constituie cauza pentru care statele-națiuni nu reușesc, toate în aceeași măsură, să faciliteze transpunerea cerințelor pieței privind competitivitatea în parametrii politicilor economice naționale, ceea ce duce la perpetuarea atitudinilor diferite față de inflație. A doua afirmație pe care o susțin, care este o consecință a primei afirmații și pe care o voi explica detaliat în penultima secțiune, este aceea că atitudinile segregate față de inflație fac imposibilă integrarea monetară sustenabilă bazată pe state-națiuni.

Înainte de a argumenta cele două afirmații în secțiunile următoare, este utilă precizarea că atitudinea față de inflație nu este altceva decât o formă de manifestare a atitudinii sociale față de competitivitatea firmelor. Teoria neokeynesistă definește inflația ca pe o sumă actualizată pe un orizont infinit a anticipațiilor referitoare la devierea costurilor marginale de la nivelul lor natural. Atitudinea față de inflație este, în consecință, o reflectare a atitudinilor față de aceste abateri neobservabile de la competitivitate ale firmelor. Abaterile costurilor marginale de la nivelurile naturale depind de șocuri în preferințele consumatorilor, în tehnologie, în cheltuielile guvernamentale reale și în forța de muncă. Atitudinea față de inflație se formează în timp, sub influența combinată a politicilor economice ale statelor-națiuni (care pot prefera libertatea față de intervențiile guvernamentale sau, invers, intervenția guvernelor în economie), a factorilor socio-culturali-educaționali-politici și a încrederii în supraviețuirea instituțiilor unui stat (înțelese ca reguli scrise administrate de organizații sau ca reguli morale, admise pe scară largă în societate). Astfel, statele-națiune pot avea atitudini persistente semnificativ diferite față de inflație.

Diferențele în atitudinea față de inflație pot fi devastatoare dacă soluția la trilema de politică  monetară este în favoarea ratei de schimb fixe, indiferent dacă politica monetară este independentă (ca în cazul sistemului de la Bretton-Woods) sau nu (ca în cazul standardului aur sau al zonei euro). Așa cum voi arăta în secțiunea a șaptea, efectul este maxim atunci când un număr de state-națiuni agreează să fie parte dintr-o uniune monetară, deoarece, cu aceeași rată a dobânzii, atitudinile diferite față de inflație măresc diferențele dintre inflații, ceea ce va adânci segregarea atitudinilor față de inflație și, la nivelul profund, față de nivelurile competitivității și a atitudinii față de competitivitate ale țărilor. Diferența în atitudinile față de inflație în cadrul unei uniuni monetare formate din diferite state-națiune a fost rareori explicit considerată o „problemă fundamentală” (King, 2017, p. 221) sau „un defect fundamental, chiar fatal” (Walter, 1986, p. 127).

Cu rate de schimb fixe și atitudini segregate față de inflație și competitivitate apar două rezultate posibile cu privire la ordinea economică generată de soluția dată trilemei în favoarea ratei fixe. Fie diferențele de bunăstare și dezechilibrele dintre țările se vor accentua, ducând la destrămarea ordinii economice, fie ordinea economică se va destrăma sub presiunea care poate veni atât de la țările relativ sărace, fie de la țările relativ bogate, încă înainte ca dezechilibrele să se ajusteze brutal. În sistemul de la Bretton-Woods, ordinea economică s-a destrămat înainte ca diferențele de bunăstare să se accentueze până la a determina corecții necontrolate. Pentru standardul aur și pentru zona euro, atitudinile diferite ale țărilor față de inflație au dus la segregarea lor în țări cu deficite de cont curent și țări cu surplus. Aceste dezechilibre nu pot fi reduse prin cooperare; astfel, în cazul unei crize, cea mai mare parte din povara ajustării ar cădea în sarcina țărilor cu deficit, prin devalorizări interne. Așa cum voi sublinia în ultima secțiune, soluția pentru a evita stagnarea în zona euro nu poate fi decât federalizarea democratică a Uniunii Europene.

Standardul aur și atitudinea față de inflație

Standardul aur a oferit un mecanism prin care, până la Primul Război Mondial s-a asigurat compatibilitatea între două tipuri de obiective ale țărilor: un obiectiv intern și un obiectiv extern. Obiectivul intern a fost înțeles de-a lungul timpului fie ca o constrângere automată și impersonală impusă politicii monetare, în linie cu gândirea Currency School, de a da o valoare fixă în aur monedei fiduciare, fie ca o regulă de politică monetară (Bordo and Kydland, 1995), în termenii moderni definiți de Kydland și Prescott (1977). În oricare variantă, obiectivul intern a fost acela de a împiedica autoritatea monetară să implementeze o politică discreționară, adică inconsistentă în timp.

Deoarece fixarea valorii monedei în termenii cantității de aur a țintit la disciplinarea politicii monetare și fiecare țară a aderat la standardul aur (sau la orice alt standard implicând convertibilitatea în metale prețioase) în mod liber, rezultă că obiectivul intern a fost primordial în raport cu cel extern. Țările nu și-au fixat moneda în termenii cantității de aur în vederea participării la standardul aur, ci apariția standardului aur a devenit posibilă pentru că țările au dorit o anumită regulă care să guverneze politica monetară.

Obiectivul extern a fost asigurarea unui sistem stabil de schimburi economice internaționale. Acest obiectiv general a rezultat în două obiective operaționale. Pe de o parte, a existat obiectivul garantării că ratele de schimb între monedele țărilor participante rămân fixe sau variază în limite foarte strânse, numite punctele aurului. Pe de altă parte, standardul aur a avut ca scop să garanteze echilibrarea automată a balanțelor de plăți, pentru a evita acumularea de dezechilibre externe care să pună în pericol extinderea comerțului mondial. Din această perspectivă, standardul aur a fost un sistem de cooperare și coordonare în domeniul monetar între țările participante conceput fără organizații internaționale de coordonare. Atât timp cât a funcționat, cooperarea și coordonarea a favorizat extinderea comerțului mondial și creșterea economică.

Pentru a atinge concomitent obiectivul intern, de izolare a politicilor economice de influența politică, și cel extern, de extindere a integrării economice internaționale, mecanismul a avut nevoie de trei reguli: (i) fixarea prețului monedelor în termenii cantității de aur. În acest scop, autoritatea monetară trebuia să cumpere și să vândă în mod nerestricționat aur. Această obligație garanta consistența în timp a politicii monetare; (ii) circulația aurului între țări trebuie să fie liberă; și (iii) conectarea cantității de bani la evoluțiile din balanțele de plăți ale țărilor participante. Această conectare însemna, pe de o parte că țările care aveau deficite pierdeau aur și reduceau oferta de bani în mod corespunzător. Pe de altă parte, ea înseamna că țările cu surplus câștigau aur și creșteau oferta de bani în mod corespunzător.

Cele trei reguli au fost un răspuns corect la problema „trinității imposibile”. Primele două reguli asigură că există o rată de schimb fixă implicită între monede și că deviațiile ratelor efective de schimb de la rata implicită nu sunt mai mari decât costul tranzacționării monedelor indirect, prin intermediul aurului (comisioane pentru cumpărarea loco a aurului și vânzarea lui la destinație, costul cu transportul aurului, dobânzi pierdute pe perioada transportului, asigurarea transportului etc).

Cea de-a treia regulă garantează că, dacă acoperirea cu aur a monedelor este de sută la sută, în cele din urmă, în mod automat, orice dezechilibru al balanței de plăți va fi corectat. David Hume (1752) a explicat că în țările care pierdeau aur și reduceau oferta de bani, prețurile scădeau, făcând exporturile mai ieftine, adică mai competitive, și importurile mai scumpe. În final, aceasta ducea la reinstaurarea echilibrului. În țările cu surplus, creștere ofertei de bani ducea la creșterea prețurilor, adică făcea exporturile mai scumpe și importurile mai ieftine, reinstaurând echilibrul.

Ne interesează să subliniem că ajustările care au loc în cadrul standardului aur sunt, în cele din urmă, ajustări în prețuri, acestea din urmă fiind presupuse a fi flexibile (implicit salariile sunt flexibile) și stabilite pe piețe competitive. În esență, a fi competitiv înseamnă a produce mai ieftin decât competitorii. Dată fiind această legătură între prețuri și competitivitate, ajustările în prețuri, sunt, în esență, ajustări ale competitivității. Țările cu deficit, care pierdeau aur, pierdeau competitivitate internă, adică înregistrau o creștere a inflației și a anticipațiilor inflaționiste. Acestea reduceau rata reală a dobânzii și stimulau consumul și investițiile, lărgind deficitul. Pentru a reduce deficitul de cont curent, țările trebuiau în final să reducă prețurile, adică să-și crească competitivitatea. Țările cu surplus, care câștigau aur, câștigau competitivitate internă, adică înregistrau o scădere a inflației și a anticipațiilor inflaționiste și, astfel, o creștere a ratei reale a dobânzii, stimulând economisirile. Pentru a reduce surplusul de cont curent, țările aveau nevoie de o creștere a prețurilor, adică de o reducere a competitivității.

Prin ajustarea prețurilor, valoarea internă de facto a monedei, adică acea valoare influențată și de politici, se aliniază la valoarea de jure (externă), stabilită ca rată de schimb fixă față de alte monede. În acest sens, ajustarea în nivelul prețurilor interne înseamnă ajustare în competitivitatea internă (de facto). Întrucât competitivitatea internă crește în țările în care prețurile scad de la nivelurile relativ înalte care au dus la deficit și scade în țările în care prețurile cresc de la nivelurile relativ joase care au dus la surplus, rezultă că standardul aur a fost un mecanism ce țintea să asigure convergența în ceea ce privește competitivitatea și inflația țărilor participante. Standardul aur a fost un mijloc prin care țările au încercat să se asigure de o atitudine comună privind inflația.

Expresia formală a atitudinii comune față de inflație este regula (iii) a standardului aur – care cere ca schimbările în oferta de bani să reflecte strict schimbările în cantitatea de aur. Pentru ca această cerință să fie îndeplinită, băncile centrale trebuiau să aibă stimulentele pentru a se abține de la sterilizarea efectelor monetare ale fluxurilor de aur. Cu toate acestea, structura stimulentelor conținută în standardul aur împotriva sterilizărilor a fost asimetrică.

Pe de o parte, existau penalități implicite pentru țările cu deficit. Mai precis, ele trebuiau să se ajusteze dacă doreau să rămână în standardul aur, iar ajustarea însemna deflație. Deflația era penalizarea pentru pierderea rezervelor de aur, care echivala cu pierderea capacității de a menține valoarea internă (de facto) a monedei la valoarea de iure. Din acest motiv, era aproape garantat că băncile centrale din țările cu deficit nu ar steriliza efectele monetare ale deficitului de rezerve de aur. Dimpotrivă, pentru a restabili echilibrul, băncile centrale erau nevoite să reducă oferta de bani pentru a reduce prețurile, ieftinind astfel exporturile și scumpind importurile. Deficitul balanței de plăți reflecta, în cele din urmă, prețuri relative prea mari.

Pe de altă parte, nu exista însă nicio penalizare pentru țările care sterilizau efectele monetare ale surplusului de aur, definit ca diferență între, pe de o parte, cerința referitoare la rezervele de aur necesare pentru acoperirea emisiunii monetare, și, pe de altă parte rezervele de aur în exces față de această cerință (rezervele libere). Exista doar o pierdere de venituri din dobânzi, generată de nereflectarea cantității de aur în bani. Lipsa unui stimulent sau a unei constrângeri care să garanteze că băncile centrale din țările cu surplus, care câștigau rezerve de aur libere, ar fi dorit să crească oferta de bani în linie cu creșterea rezervelor libere a fost o slăbiciune a standardului aur, având în vedere că pentru a restabili echilibrele la nivel global, era necesar ca mecanismul de ajustare a deficitelor să funcționeze concomitent în țările cu deficit și în țările cu surplus.

Asimetria menționată nu s-a manifestat înainte de Primul Război Mondial deoarece condițiile de funcționare perfectă ale standardului aur – flexibilitatea prețurilor, existența piețelor competitive și indiferența autorităților față de alte obiective decât asigurarea parității cu aurul – au fost îndeplinite. Totuși, după încheierea conflagrației mondiale, au avut loc două evoluții care au determinat, pe de o parte, manifestarea asimetriei stimulentelor privind sterilizarea și, implicit, scindarea între țări referitoare la atitudinea față de inflație, iar pe de altă parte, apariția unui nou obiectiv intern, vizând stabilitatea producției și a ocupării forței de muncă.

Prima evoluție – aceea care a dus la manifestarea asimetriei stimulentelor privind sterilizarea și implicit la apariția sciziunii țărilor în privința atitudinilor față de inflație – a fost aceea că, după 1922, unele țări relevante pentru standardul aur au reintrat în sistem la rate de schimb subevaluate, cum a făcut, de exemplu, Franța, iar altele, cum ar fi, de exemplu, Anglia, au reintrat la rate de schimb supraevaluate. Subevaluarea a stimulat exporturile, ceea ce le-a permis țărilor respective să acumuleze mai mult aur. Băcile centrale din țările cu surplus de cont curent, care reintraseră în sistem cu rate de schimb subevaluate au găsit benefic să mențină acest avantaj prin sterilizarea efectelor monetare ale aurului, nepermițând prețurilor să crească conform regulilor.

Franța, care acumulase în general cantități mari de aur, acumulare care s-a accelerat după 1927, odată cu revenirea de facto la standardul aur în 1926 și de iure în 1928, a sterilizat masiv odată ce Marea Depresiune a început (Eichengreen and Temin, 2013). În SUA, banca centrală, în care teoria cantitativă a banilor pierduse teren în fața doctrinei „Real Bill”, a fost preocupată de inflația care ar fi putut apărea din boom-ul pieței de capital, reducând oferta de bani (sterilizând) în 1929. Practic, băncile centrale din aceste țări au devenit preocupate de stabilitatea prețurilor.

Preocuparea țărilor cu surplus pentru păstrarea inflației la un nivel mai redus decât cel ce rezulta din aplicarea regulii (iii) a însemnat abandonarea regulii de politică monetară conținută în standardul aur, adică a angajamentului autorităților ca politicile lor să rămână consistente în timp. Celelalte reguli ale standardului aur nu au fost însă abandonate, astfel că, pentru o scurtă perioadă înainte de abandonarea standardului aur, țările cu surplus au încercat să mențină concomitent stabilitatea ratei de schimb, autonomia politicii monetare și mobilitatea capitalului. Această încercare nereușită s-a făcut în virtutea ideologiei (numită de Eichengreen and Temin (1997, 2010b), „gold standard mentalité”) formată mai ales pe baza experienței din perioada 1880-1916, conform căreia, menținerea standardului aur este o condiție a prosperității.

Sciziunea în atitudinile față de inflație, materializată în sterilizările menționate, a făcut ca întreaga povară a ajustărilor să cadă în sarcina Angliei și Germaniei, care aveau deficite de cont curent relativ mari. Politicile monetare discreționare au fost folosite de țările cu surplus pentru a evita pierderea temporară de competitivitate internă pe care o crerea buna funcționare a standardul aur. Altfel spus, țările cu surplus făceau ceea ce se numea atunci „beggar thy neighbor”.

Atitudinile diferite față de inflație ale țărilor au făcut posibil ca problemele apărute la sfârșitul anilor 1920 în Germania și SUA să se extindă și la alte țări. Scăderea ofertei de bani în țările cu deficit (firească din perspectiva standardului aur) s-a combinat cu oferta insuficientă (din perspectiva standardului aur) de bani din țările cu surplus (SUA și Franța), pentru a duce la scăderea cererii la nivel global. Friedman and Schwartz (1963) și Hamilton (1987) au spus că politica monetară restrictivă a SUA a extins problemele din din acea țară în toate celelalte țări, care în cea mai mare parte nu s-au putut relansa economic, ca și SUA, până când nu au renunțat la standardul aur.

A doua evoluție la care m-am referit mai sus – ce care a dus la apariția obiectivului stabilității producției și ocupării forței de muncă – a fost creșterea dimensiunii firmelor și a sindicatelor, pe de o parte, iar pe de altă parte creșterea imixtiunii guvernelor în economie. Lăsând pentru moment deoparte influența guvernelor, expansiunea dimensiunii firmelor și a sindicatelor a fost suficientă pentru a altera o condiție cheie a bunei funcționări a standardului aur – competitivitatea piețelor. Competiția astfel alterată pe piața bunurilor și a muncii, a redus flexibilitatea prețurilor și a salariilor, care anterior permisese ca ajustările necesare reducerii dezechilibrelor din balanțele de plăți, adică ajustările în competitivitate, să aibă efecte relativ mici asupra producției și ocupării (adică asupra stabilității interne).

Sindicatele puternice, extinderea democrațiilor de masă și costurile crescânde în termeni de șomaj și nivel al producției ale ajustărilor generate de standardul aur împins țările occidentale să-și revizuiască relația dintre politic și politicile economice naționale. Încă din 1953, Milton Friedman a subliniat în eseul său „The Case for Flexible Exchange Rate” că în perioada de glorie a standardului aur, adică până la izbucnirea Primului Război Mondial, între libertatea față de intervențiile guvernamentale, inclusiv față de politicii monetare dependente de guvern, și stabilitatea internă, înțeleasă ca stabilitate a producției și a ocupării, țările occidentale au optat pentru prima.

Totuși, după ce concepția că economia capitalistă este inerent instabilă (promovată mai întâi de Irvin Fisher (1932, 1933), cu un succes minor, și apoi cu un succces răsunător de Keynes (1936)) a devenit predominantă, opțiunea s-a mutat spre creșterea rolului guvernului în stabilizarea internă a economiilor. Deoarece stabilitatea internă a fost înțeleasă exclusiv în termenii ocupării forței de muncă și a producției, ea a echivalat cu o indiferența față de nivelul inflației.

Această schimbare în atitudinea față de inflație a fost favorizată de extinderea „democrației instituționale” după 1918 (Marshall și Jaggers, apud Obstfeld și Taylor, 2003), cu o extindere a drepturilor de vot (Crafts, 2014), care în perioada premergătoare crizei izbucnite în 1929 a mărit masiv numărul de votanți din țările vestice, astfel determinând partidele de guvernământ să dea o atenție mai mare stabilității interne a producției și ocupării, în detrimentul ajustărilor în competitivitate (inflație) cerute de standardul aur.

Creșterea rolului guvernului în economie, combinată cu creșterea puterii sindicatelor și a monopolurilor, a dus la rigidizarea salariilor și a prețurilor, comparativ cu perioada în care puterea acestora de a obstrucționa concurența era relativ redusă. Această schimbare a făcut ca reducerile de prețuri necesare pentru refacerea competitivității economice să fie tot mai costisitoare în termenii stabilității interne a producției și ocupării. În aceste condiții, în Anglia, care readoptase standardul aur în 1925 cu o liră supraevaluată, reducerii ofertei de bani, care avea costuri în scăderea producției și a ocupării,  i s-a răspuns cu o grevă generală și standardul a fost abandonat în 1931.

Creșterea preocupării politicilor pentru stabilitatea internă a fost începutul sfârșitului standardului aur. Făcând din stabilitatea internă obiectivul central, țările occidentale participante au fost preocupate de efectele pe care o cantitate limitată de aur ar putea să o aibă asupra deflației și, implicit, asupra ocupării. În acest context, țările au început să acumuleze rezerve în monedele principale ale epocii. Aceste rezerve au slăbit legătura dintre cantitatea de aur și cantitatea de bani din țările participante, adică au slăbit regula (iii), care garanta atitudinea comună față de inflație a diferitelor bănci centrale. În esență, disciplina severă pe care o cerea standardul aur referitor la atitudinea comună față de inflație a intrat în contradicție cu obiectivele interne ale guvernelor și ale băncilor centrale. În final, între disciplina privind ajustările în competitivitate cerută de standardul aur și politicile fiscale și monetare discreționare, guvernele le-au ales pe cele din urmă. Astfel s-a obstrucționat capacitatea piețelor de a-și impune cerințele lor privind competitivitatea în parametrii politicilor economice.

Cum pot atitudinile diferite față de inflație să zădărnicească visul european