Spre exemplificare: programul Prima Casă a fost lansat de guvern în perioada post criză pentru a ajuta atât industria imobiliară (constructorii de apartamente) precum şi industria bancară.

Băncile au fost ajutate de statul român în perioada post 2008 prin cel puţin următoarele trei mecanisme:

 – un împrumut supradimensionat de la FMI de care statul român nu avea nevoie;

 – o scădere lentă a dobânzilor pentru a permite băncilor să împrumute statul la dobânzi ridicate şi pe termen lung; o reducere rapidă a dobânzilor după 2009 at fi ajutat sectorul real, dar ar fi diminuat profilul realizat de bănci pe deţinerile de titluri; costul desigur a fost suportat de bugetul de stat şi implicit de contribuabili;

 – programe de tip Prima Casă or garanţiile pentru creditele acordate Întreprinderilor Mici şi Mijlocii.

În particular anumite bănci au avut parte şi de alte forme de susţinere. Susţinerea de tipul Prima Casă nu doar că a susţinut preţurile apartamentelor în jurul plafoanelor stabilite de stat, dar a şi împins preţurile în sus în momentul creşterii plafonului.

Fără această distorsiune clienţii ar fi cumpărat apartamente mai ieftine şi, desigur, ar fi plătit dobânda la credite mai mici. Pe medie ajustarea incluzând dobânzile suplimentare şi preţul crescut a fost de peste 25% din valoarea apartamentului.

Înainte de comunicarea oficială a crizei în România preţurile apartamentelor au fost împinse în sus prin colaborarea dintre bănci, evaluatori, constructori, brokeri, notari. Distorsiunile de piaţă de acest tip au o justificare în anumite momente ale ciclului economic, dar nu se susţin raţional când continuă să influenţeze pieţele inclusiv în fază de expansiune a ciclului economic. Spre exemplificare: programul dedicat achiziţiei de maşini nu mai avea justificare în actuala dinamică a pieţei şi a preţurilor.