Lucian Isar, fost ministru pentru Mediul de afaceri, arată, într-un interviu acordat Focus-Energetic.ro, că politica monetară şi de credit este principala vinovată pentru aruncarea României în criza din perioada 2009-2012 şi că, dacă nu se folosesc corect instrumentele aflate la dispoziţia statului, problemele apărute pe piaţa bancară germană ar putea afecta negativ şi ţara noastră. Pe de altă parte, el susţine că o inflaţie în jurul a 4% şi deficite în acelaşi cuatum sunt benefice pentru România, o ţară în curs de dezvoltare, care trebuie să-şi crească avuția şi bunăstarea populației. În ceea ce priveşte conversia în lei a creditelor în franci elveţieni la cursul istoric, analistul economic este de părere că băncile ar trebui să prefere această variantă, în locul celei de a plăti amenzi usturătoare, pentru că nu au respectat directiva europeană privind instrumentele financiare complexe. Despre “darea în plată”, Lucian Isar arată că aceasta este o procedură luată în calcul de banci încă de la momentul desenării produsului de creditare, în anul 2007. Dacă nu ar exista darea în plată, băncile ar putea fi acuzate ulterior de îmbogăţire fără justă cauză. Pe de altă parte, fostul ministru acuză conducerea BNR că a făcut profit în criză pentru a-şi creşte astfel propriile venituri, iar conducerea CEC Bank – că încearcă să ascundă faptul că banca a fost pe pierdere anul trecut.

– BNR estima la 2,8 miliarde de lei pierderile băncilor ca urmare a aplicării

legii dării în plată, conform declaraţiei viceguvernatorul Liviu Voinea, în fața deputaților de la Comisia Juridică la dezbaterea asupra legii. Directorul Direcției Stabilitate Financiară din cadrul BNR, Eugen Rădulescu, a declarat, recent, că impactul conversiei creditelor în franci elvețieni la cursul istoric va fi de 2,4 miliarde de lei. Pentru ambele iniţiative legislative, BNR şi băncile şi-au exprimat public totalul dezacord. Pe de altă parte, tot din cauza legislaţiei, investitorii în producerea de energie din surse regenerabile se plâng că vor intra în faliment, ceea ce va genera o pierdere în sistemul bancar de circa 2 miliarde de lei. De ce credeţi că BNR şi băncile nu iau atitudine şi în acest caz?

– Domnul Rădulescu este cel care anunţă ţinte pentru leu de 2,9, respectiv de 6, la momente diferite, în funcţie de interesele lui Isărescu (n.r. – Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României). Nu m-aş baza prea mult pe valorile vehiculate de BNR. Isărescu afirma că are 13.601 euro venituri, cu doar o lună înainte să aflam de la ANI (n.r. – Agenţia Naţională de Integritate) că are 21.500 euro pe lună. Să te uiţi în fluturaş şi să nu dezinformezi e relativ uşor comparativ cu a emite estimări fără nicio responsabilitate!

Valorile vehiculate de BNR sunt doar exerciţii de manipulare publică şi, aşa cum punctaţi în întrebare, nu sesizăm un tratament egal pentru situaţii cu impact financiar similar. Nu putem să interpretăm această diferenţă de reacţie la situaţii cu impact financiar similar (conform datelor aruncate pe piaţă) decât or ca având estimări greşite, or ca având lobişti diferiţi!

– Intrarea în insolvenţă a RADET şi ELCEN Bucureşti poate conduce la noi probleme pentru unele bănci. Spre exemplu, ELCEN anunţa că are 383 milioane de lei împrumuturi bancare (compania a împrumutat, în 2011 şi 2012, câte 150 de milioane de lei de la CEC Bank, în 2013 – 200 de milioane de lei de la Piraeus Bank, iar în 2014 – alte 200 de milioane de lei de la Alpha Bank). Cel mai probabil, şi RADET are datorii la bănci. De ce credeţi că băncile nu zic nimic nici în acest caz?

– Discuţii cu unele bănci comerciale am avut în 2012, în momentul în care Hidroelectrica a anunţat intrarea în insolvenţă. Probabil că de atunci au înţeles că nu aveau dreptate. Insolvenţa este o procedură bună pentru decăpuşarea companiilor de stat, ceea ce este în interesul băncilor cu preocupări corecte şi legitime în afacerea respectivă. Dacă relaţiile sunt de altă natură, atunci o insolvenţă poate să îi încurce pe anumiţi bancheri!

– În anul 2008, autorităţile statului spuneau că România „va fi ocolită” de criza începută în sistemul bancar din SUA. Acum sunt probleme cu cele mai mari bănci din Germania, Deutsche Bank şi Commerz Bank, iar autorităţile susţin că acestea nu ne vor afecta. Credeţi că problemele din Germania ar putea influenţa sistemul bancar din România? Dar economia României?

– Autorităţile române, adică guvernatorul Isărescu, au fost avertizate direct, în aprilie 2008, într-o conferinţă la BNR, la care participam împreună cu şeful Băncii Centrale, că, dacă va continua să crească dobânzile, va arunca economia României în recesiune în 2009. Ca şi element suplimentar, România a fost singura ţară din lume care a crescut dobânzile în criză! Motivul pentru care au ignorat avertizările este legat de interese private de real estate şi de campanie electorală.

România este o economie conectată major cu blocul financiar european, majoritatea băncilor de la noi fiind cu acţionar străin. România va fi afectată de acest tumult, dacă nu se folosesc corect instrumentele aflate la dispoziţia statului român. Experienţele din trecut ne arată că autorităţile, prin deciziile luate, mai mult au accentuat efectele nefavorabile, decât să le atenueze! Un exemplu îl reprezintă chiar criza recentă, declarată oficial că a început în Romania în 2009: noile condiţii de creditare, aprobate de BNR prin Regulamentului nr. 11 din 19 august 2008, erau aproape imposibil de atins, ceea ce a condus, practic, la blocarea împrumuturilor, cu toate efectele negative ce decurg, de la diminuarea extrem de puternică a consumului şi investiţiilor, până la afectarea indicatorilor macroeconomici. De menţionat că normele au intrat în vigoare după ce, pe 14 august 2008, guvernatorul Isărescu a susţinut un discurs în faţa Parlamentului în care spunea: ”Subliniez de la început că Banca Naţională a României îşi reiterează punctul de vedere conform căruia aceste tensiuni, fenomene de criză, nu au afectat direct economia şi sectorul bancar din ţara noastră (?!). (…) Acestea sunt motivele pentru care asupra sistemului bancar românesc, componenta dominantă a sistemului financiar din România, efectele au fost şi vor fi în continuare relativ limitate (?!)”. Vă reamintesc că, în martie 2009, a fost nevoie de un acord, „Iniţiativa Viena”, prin care 9 grupuri bancare active pe piaţa noastră au fost de acord să-şi menţină expunerea în România! Sperăm ca actualele probleme să fie tratate cu mai multă înţelepciune!

– Politica monetară a României este una adecvată pentru a asigura o creştere economică sustenabilă? De ce?

– Aşa cum arătam, din punctul meu de vedere, politica monetară şi de credit este principala vinovată pentru aruncarea României în criza din perioada 2009-2012. În acest moment, politica monetară şi de credit a BNR nu facilitează o creştere durabilă, ci una volatilă, similară celei ce a favorizat instalarea şi adâncirea crizei anterioare. Fără a intra în detalii, două exemple sunt, probabil, suficiente pentru toţi cititorii: o creştere economică sustenabilă ar trebui potenţată de norme de creditare şi provizionare care să faciliteze creditele de investiţii şi demersurile antreprenoriale, ceea ce nu se întâmplă. De asemenea, o creştere economică sustenabilă ar trebui să fie susţinută de o politică monetară, care să asigure lichiditate şi predictibilitate pe termen mediu şi lung, nu doar extra lichiditate pe termen foarte scurt, păstrată de către băncile comerciale la BNR, în facilitatea de depozit!

– De ce este greşit, în opinia dvs, să existe o ţintă ambiţioasă de inflaţie?

– Politica monetară şi de creditare afectează economia reală în mod direct şi perfid, în multiple valuri. O ţintă de inflaţie prea ambiţioasă ar tenta o Bancă Centrală nepricepută, cum s-a dovedit a fi Banca Naţională a României, să restricţioneze condiţiile financiare din economie de o manieră excesivă. Mai simplu, reduci inflaţia dacă creşti mult dobânzile şi rezervele minime obligatorii ale băncilor şi limitezi creditarea, prin norme excesive. Practic, scoţi banii din economie. Reduci inflaţia, dar, în aceste condiţii, arunci economia în recesiune! Politica monetară şi de credit influenţează economia cu o anumită întârziere. Greşelile de astăzi se vor resimţi, din păcate, în 2017-2018. Politica BNR a împins inflaţia în teritoriu negativ în 2016, dar aceeaşi politică a BNR a cauzat pierderi economiei de 28% din PIB pe toată perioada crizei, adică aproximativ 42 miliarde de euro! A meritat? Au ştiu ce fac cei de la BNR? Acum, afirmă că există un model de simulare, pe care îl folosesc la Banca Centrală, prin care pot anticipa efectele deciziilor pe care le iau. Este important să vedem minutele reale ale şedinţelor Consiliului de Administraţie al BNR din perioada 2006-2012, ca să vedem dacă au ştiut că aruncă România în criză şi o menţin!

Eu am propus, cu câţiva ani în urmă, pentru dezvoltarea Romaniei, “Regula lui ’44”, adică o ţintă de inflaţie în jur de 4% şi deficite – bugetar şi de cont curent – tot în jur de 4%. Începând cu 2012 au apărut şi alţi economişti, de peste ocean, care afirmă necesitatea calibrării ţintei de inflaţie în jur de 4%, tocmai pentru a nu avea surpriza unui şofer amator zelos, care aruncă maşina în râpă, din dorinţa de a merge pe buza drumului. România este o țară cu economie în curs de dezvoltare, ale cărei politici economice ar trebui, ținând cont de realitățile interne şi externe, să aibă ca şi deziderat creșterea avuției şi bunăstarea populației, în condițiile asigurării viabilității instituțiilor. Procesul de convergenţă reală nu poate fi realizat decât în măsura în care restricțiile nominale permit o astfel de evoluţie. Țintele impuse în ultima perioadă şi acceptate de către autorităţi au fost generate în alte condiţii istorice şi pentru alt gen de economii. Spre exemplificare, deficite sub 3% sunt greu de atins în diferite momente ale ciclului economic, inclusiv de către economiile avansate. Deficite plasate în jurul lui 4% nu doar că sunt sustenabile în conditii de creştere economică, dar şi permit refacerea potenţialului economiei, prin investiţii în economia reală!

– De ce susţineţi că „BNR a făcut profit în criză, pe seama cetăţenilor”?

– Asta demonstrează datele oficiale ale BNR, prezentate în Rapoartele Anuale începând cu 2009, şi declaraţiile de avere publicate cu greu de ANI, deşi legea de transparenţă este foarte clară. Începând cu 2009, pe toată perioada crizei, BNR a făcut profit, distribuit apoi anumitor angajaţi. De remarcat este faptul că Banca Centrală a României nu a facut profit înainte de criză. Desigur, acest profit rămâne şi după cheltuielile discreţionare făcute de BNR! Doar ca reper, dacă BNR cumpăra, în 2008, patru limuzine pentru 296.000 euro, în 2012 a plătit 680.000 euro pentru 5 limuzine, iar în 2016 au încercat să cumpere 5 limuzine cu 1 milion de euro! După aceste cheltuieli, rămâne o sumă ce poate fi distribuită angajaţilor, după plata impozitului pe profit.

Profitul BNR în criză a venit din cele trei monopoluri pe care statul român le-a dat BNR prin lege. Este cunoscut de toată lumea că, atunci când creşti dobânzile, economia încetineşte. Tot clar este că, atunci când cresc dobânzile, populaţia, companiile şi bugetul statului plătesc mai mult (n.r. – pentru împrumuturi ce vizează consumul, investiţiile sau necesarul de bani ai bugetului). România a fost singura ţară care a crescut dobânzile în criză! Rezultatul a fost o recesiune amplă şi costuri mai mari pentru cei care se împrumutau. Astfel, BNR a acordat băncilor comerciale, în timpul crizei, împrumuturi la aceste dobânzi ridicate, banii astfel încasaţi la returnarea împrumuturilor s-au făcut venit la BNR, din care s-au acordat bonusuri anumitor angajaţi, după achiziţiile pentru moment, neverificate temeinic de către Curtea de Conturi!

Un alt exemplu de cum a făcut BNR profit în criză, frânând economia şi penalizând românii este dat din analiza rezervei minime obligatorii (RMO). RMO reprezintă un cost pentru toţi deponenţii. Costul vine din obligaţia băncilor de a ţine o parte din depozite la BNR, pentru care primesc o dobândă mică. Banii din rezervă sunt investiţi de BNR la dobânzi superioare, iar diferenţa le intră la venituri. Exemple concrete se găsesc în rapoartele anuale ale BNR, ce pot fi consultate în opinia http://lucianisar.com/uncategorized/romania-cu-criza-indusa-isarescu-cu-bonus-de-performanta/. În rezumat, banii din dobânzi şi rezerve minime obligatorii, din evolutia cursului de schimb s-au regăsit în bonusul de performanţă la BNR. Dar au frânat economia României! Şi, încă un lucru “curios”: Mugur Isărescu este singurul guvernator de Bancă Centrală din lume, care şi-a aprobat bonus de performanţă în plină criză economico – financiară!

– Spuneţi că „sub pretextul secretului bancar, sunt ascunse rezultatele reale ale CEC Bank”. Care sunt rezultatele reale ale CEC Bank?

– Rezultatele reale ale CEC Bank nu pot fi aflate decât după un audit independent, făcut de viitorul management profesionist al băncii. În acest moment avem un raport de audit, obţinut după numeroase discuţii între managementul CEC Bank, supravegherea BNR, angajaţi ai Ministerului de Finanţe şi KPMG (n.r. – firma care a realizat auditul), care arată datele financiare ale CEC Bank cu rezerve. Rezultatul este marginal pozitiv pentru o bancă cu un asemenea portofoliu. Citind rezervele KPMG, este evident că orice diferenţă de interpretare, în linie, de altfel, cu realitatea bancară românească, aruncă rezultatul CEC Bank pe 2015 în zona de minus. Momentan există o anchetă internă a KPMG International exact pe tema auditului de la CEC Bank.

CEC Bank, în speranţa că pierderile trec cu schimbarea auditorului, a decis să lanseze o procedură de selecţie a unui nou auditor, după doar un an de când a fost numit KPMG.

– Legea dării în plată poate genera risc de faliment pentru vreo bancă? Există pericolul unui risc sistemic?

– Declaraţia cu riscul sistemic a fost o altă declaraţie necinstită a lui Mugur Isărescu, probată de realitate! Declaraţiile necinstite sunt multiple; din aceeaşi categorie merită menţionată cea făcută de guvernatorul Băncii Centrale tot pe 14 august 2008, în Parlamentul României, în care spunea că nu sunt probleme de lichiditate în piaţa bancară din România. În acea zi, dobânzile “săriseră” de la 10%, la 1000%! Mai mult, toate raportările BNR ulterioare acelei declaraţii confirmă deficitul de lichiditate de atunci!

Darea în plată este procedura care a fost luată în calcul de bănci, încă de la momentul desenării produsului de creditare, în anul 2007. Dacă nu ar exista darea în plată, băncile ar putea fi acuzate ulterior de îmbogăţire fără justă cauză. Altfel spus, băncile, în marja de risc de credit, au luat în calcul faptul că o parte din portofoliul de credite va intra în încetare de plăţi şi că doar o parte din creditul contractat iniţial va fi acoperit prin vânzarea în piaţă a colateralului (n.r. – a garanţiei). Acesta este, de altfel, şi motivul pentru care nu creditează întreaga sumă rezultată din evaluare.

– Este corectă conversia creditelor în franci elveţieni (CHF) la cursul istoric? De ce? Dacă se aprobă conversia acestor împrumuturi la cursul istoric, nu s-ar introduce o discriminare faţă de cei ce s-au împrumutat în euro, dolari etc.? N-ar trebui ca şi acestora să li se ofere posibilitatea de conversie la curs istoric? De ce?

– Creditarea în franci elveţieni a fost aprobată de BNR prin pachetul de creditare depus de anumite bănci comerciale. Decizia de business luată la nivelul băncilor de a credita în franci elveţieni a ţinut cont că BNR “se făcea” că nu ştie de existenţa unei directive europene, numită MIFID, care spune că, în cazul unor instrumente financiare complexe (n.r. – cum sunt creditele în monede exotice), clientul trebuie să aibă cunoştinţe financiare solide sau să fie bogat, ca să îşi poată permite surprizele neplăcute! Implementarea a fost deficitară din perspectiva europeană, dar “corectă”, din perspectiva aprobării BNR! Vânzările de astfel de credite au fost accelerate prin practica de vânzare pentru grupuri şi pentru faptul că aprobările de la BNR au fost realizate cu viteze diferite. Pe scurt, se puteau credita în franci elveţieni bancherii de la Raiffeisen, care au tras credite de 500.000 CHF, dar nu şi persoane cu venituri mici şi medii, care atingeau gradul de îndatorare de 70%, dacă acestea nu făceau dovada pregătirii în domeniul financiar.

Din perspectiva abuzului de practică de vânzare, decât să plătească amenzi usturătoare, ca în alte ţări, pentru că nu au aplicat corect directiva europeană, probabil că băncile, dornice de a avea clienţi sănătoşi în portofoliu, ar trebui să fie de acord cu conversia în lei, la cursul istoric al CHF.

Creditul în euro nu este un produs financiar complex într-o economie eurizată, aşa cum este cea românească, şi, prin urmare, nu consider că este o situaţie de discriminare faţă de cel în franci eleveţieni.