Matei Bogdan

Publicat în 11 octombrie 2023, 15:28 / 158 elite & idei

+ Extern • + Observator • marco badea

de Marco Badea

Este deja a cincea zi de când gruparea teroristă Hamas a desfășurat atacul surpriză asupra Israelului, iar armata israeliană toacă efectiv Fâșia Gaza cu sute de lovituri aeriene, transformând cartiere întregi în ruine, în timp ce noi atrocități săvârșite de teroriștii Hamas pe teritoriul israelian ies la iveală.

De la Washington, președintele american Joe Biden a condamnat atacul fără precedent al Hamas asupra Israelului și a anunțat că SUA sporesc ajutorul militar pentru Israel. La rândul său, Josep Borrell, Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe, a declarat că „Israelul are dreptul să se apere, dar trebuie să facă acest lucru în conformitate cu dreptul internațional și dreptul umanitar”.

Presa internațională scrie că între 100 și 150 de ostatici sunt ținuți în Gaza, iar bilanțul momentan al victimelor indică faptul că cel puțin 1.200 de oameni au murit în Israel de sâmbătă și până acum, iar peste 1.000 de persoane au murit în Gaza.

De asemenea, trupele israeliene au ucis cel puțin 1.000 de palestinieni înarmați care s-au infiltrat din Gaza începând cu ziua de sâmbătă. IDF confirmă că a întărit apărarea comunităților din Israel, în timp ce ostilitățile s-au extins pe alte fronturi, a transmis purtător de cuvânt al armatei israeliene, contraamiralul Daniel Hagari.

Ce-i drept, imaginile generate de atacul de sâmbătă al Hamas sunt un afront la adresa umanității. Dar nu trebuie să uităm de istoria traumatizantă care modelează evenimentele, după cum notează și cotidianul britanic The Guardian.

Înregistrările îngrozitoare din Gaza din ultimele zile nu pot să nu șocheze, dar și să provoace o confruntare dură cu realitatea sumbră care afectează Palestina de zeci de ani.

Imaginile cu chinul și uciderea brutală a sute de civili israelieni reamintesc de violența și umilințele suferite de palestinieni, inclusiv copii, femei, bătrâni și persoane cu dizabilități, de-a lungul multor ani. Imaginile atacurilor asupra ostaticilor amintesc de evenimentele dureroase din trecut și reprezintă un afront incontestabil adus umanității. Pentru că atacarea civililor, indiferent de partea care comite violența, nu are nicio aparență de onoare și trebuie criticată.

Este normal și corect să condamnăm actele nejustificate de agresiune comise de gruparea teroristă Hamas, însă este esențial să recunoaștem și trauma incontestabilă cauzată palestinienilor de-a lungul anilor, fără însă a cădea în păcatul fanatismului și fără să încercăm să justificăm în vreun fel asediul terorist de sâmbătă asupra Israelului.

Când, în 2005, ultimii dintre cei aproape 1.000 de soldaţi israelieni plecau definitiv din Fâşia Gaza, în Parlamentul israelian unele voci precum cea a lui Isaac Herzog (actualul președinte al Israelului) anunţau că pentru teritoriul palestinian va veni o perioadă de prosperitate care îl va îndrepta spre profilul economic şi financiar al fostei colonii britanice Hong Kong.

Gaza deţinea toate premisele geografice pentru a deveni unul dintre cei mai importanţi poli ai relaţiilor economice mondiale. Enclava are ieşire la Marea Mediterană și se află situată între Egipt şi Israel, la o distanţă foarte mică de Canalul Suez, la întretăierea celor mai importante rute care străbat Orientul Mijlociu.

La 18 ani distanţă după retragerea israeliană, Gaza nu produce nimic şi exportă doar terorism. Pe teritoriul ei nu există niciun port sau aeroport iar pământul nu este străbătut de nicio autostradă sau cale ferată.

În plus, aproape 50% din PIB-ul Fâşiei Gaza se realizează exclusiv din salariile şi veniturile obţinute de cei care lucrează în Israel. Iar din 2007 teritoriul a fost ocupat politic de formaţiunea islamistă Hamas, aflată în conflict cu Fatah, partidul palestinian care conduce la Ramallah, în Cisiordania.

Forţa de muncă validă din Fâşia Gaza este angajată în munci necalificate în Israel (în special în construcţii, în infrastructură şi în industria ospitalităţii), iar o altă parte se ocupă de cultivarea citricelor, cealaltă ramură economică a Fâşiei. Cea mai mare parte a locuitorilor Fâşiei Gaza, în jur de 40% dintre cei apţi de muncă, sunt şomeri. Procentajul ajunge şi la 90% în rândul tinerilor sub 30 de ani.

Cele mai multe familii trăiesc la limita subzistenţei, din stipendii şi ajutoare alimentare şi medicale oferite de organizaţiile umanitare, de instituţiile ONU şi de UE şi SUA. Densitatea populaţiei şi lipsa de perspective economice şi personale au conturat o realitate sumbră, asemena unui lagăr, pentru că cei mai mulţi locuitori din Gaza nu sunt primiţi nici în Israel, nici în Egipt şi, prin urmare, nu pot ieşi din perimetrul celor 360 de kilometri pătraţi.

După cum scrie jurnalistul Florin Anghel într-o analiză pentru G4Media, nu există industrie în Gaza, cum nu există nici sectoare economice terţiare (ospitalitate, servicii, IT sau banking). Comerţul teritoriului cu exteriorul este extrem de puţin consistent, singurul export notabil fiind portocalele. Prin urmare, veniturile nu asigură costurile serviciilor publice, ale celor de educaţie şi sănătate.

Mai mult, desele raiduri israeliene, care urmează atacurilor cu grenade, drone sau rachete ale Hamas dinspre Gaza, au distrus în repetate rânduri imobile de locuinţe din oraşul Gaza, dar au afectat şi slaba infrastructură a comunicaţii din Fâşie, precum electricitatea, telefonia mobilă sau aprovizionarea cu gaze naturale.

Războiul dintre Israel și Palestina este probabil cel mai complex război din istoria ultimului secol, iar această caracteristică presupune ca raportarea la evenimentele generate de acest război să fie una bazată pe nuanțe, nu judecată în alb sau negru. Concret, acest război a ucis zeci de mii de oameni și a strămutat milioane, iar viitorul său se află în trecutul său.

Timp de decenii, mass-media occidentale, academicieni, experți militari și lideri mondiali au descris conflictul israeliano-palestinian ca fiind unul complicat și blocat. Însă vă propun să fim puțin atenți la istorie:

Ce a fost Declarația Balfour?

În urmă cu mai bine de 100 de ani, pe 2 noiembrie 1917, Arthur Balfour, pe atunci ministrul britanic de externe, a scris o scrisoare adresată lui Lionel Walter Rothschild, o figură de referință a comunității evreiești britanice.

Scrisoarea era scurtă (avea doar 67 de cuvinte), dar conținutul ei a avut un efect seismic asupra Palestinei, care se resimte și astăzi. În scrisoare, guvernul britanic se angaja să „stabilească în Palestina un cămin național pentru poporul evreu” și să faciliteze „realizarea acestui obiectiv”. Scrisoarea este cunoscută sub numele de „Declarația Balfour”.

În esență, o putere europeană promitea mișcării sioniste o țară în care nativii arabi palestinieni reprezentau mai mult de 90% din populație. Un mandat britanic a fost creat în 1923 și a durat până în 1948. În această perioadă, britanicii au facilitat imigrația în masă a evreilor, având în vedere că mulți dintre noii rezidenți fugeau de nazismul din Europa. Firește, au existat proteste și greve, iar palestinienii au fost alarmați de schimbările demografice din țara lor și de confiscarea de către britanici a terenurilor lor pentru a fi cedate coloniștilor evrei.

Ce s-a întâmplat în anii ‘30?

Escaladarea tensiunilor a dus în cele din urmă la Revolta arabă, care a durat din 1936 până în 1939. În aprilie 1936, Comitetul Național Arab nou format i-a chemat pe palestinieni să lanseze o grevă generală, să rețină plata impozitelor și să boicoteze produsele evreiești pentru a protesta împotriva colonialismului britanic și a imigrației evreiești în creștere.

Greva de șase luni a fost reprimată cu brutalitate de britanici, care au lansat o campanie de arestări în masă și au efectuat demolări arbitrare de case, o practică pe care Israelul continuă să o aplice și astăzi împotriva palestinienilor.

A doua fază a revoltei a început la sfârșitul anului 1937 și a fost condusă de mișcarea de rezistență a țăranilor palestinieni, care a vizat forțele britanice și colonialismul.

Până în a doua jumătate a anului 1939, Marea Britanie a masat 30.000 de soldați în Palestina. Satele au fost bombardate aerian, s-au impus interdicții de circulație, casele au fost demolate, iar detențiile administrative și crimele colective au fost generalizate.

În tandem, britanicii au colaborat cu comunitatea de coloniști evrei și au format grupuri înarmate și o „forță de contrainsurgență” condusă de britanici, formată din luptători evrei. Aceasta se numea: „Echipele speciale de noapte”.

În cadrul Yishuv (corpul rezidenților evrei din Palestina înainte de înființarea Statului Israel în 1948) au fost importate în secret arme și au fost înființate fabrici de armament pentru a extinde Haganah, organizația paramilitară evreiască care a devenit mai târziu nucleul armatei israeliene.

În cei trei ani de revoltă, 5.000 de palestinieni au fost uciși, între 15.000 și 20.000 au fost răniți și 5.600 au fost încarcerați, după cum scrie Al Jazeera.

 Care a fost planul de împărțire al ONU?

Până în 1947, populația evreiască ajunsese la 33% din Palestina, dar deținea doar 6% din pământ.

Astfel, Organizația Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 181, care prevedea împărțirea Palestinei în state arabe și evreiești. Palestinienii au respins planul, deoarece acesta atribuia statului evreu aproximativ 56% din Palestina, inclusiv cea mai mare parte a regiunii de coastă fertile.

La acea vreme, palestinienii dețineau 94% din Palestina istorică și reprezentau 67% din populația acesteia.

Nakba din 1948 (sau purificarea etnică a Palestinei)

Chiar înainte ca mandatul britanic să expire la 14 mai 1948, paramilitarii sioniști se angajaseră deja într-o operațiune militară de distrugere a orașelor și satelor palestiniene pentru a extinde granițele statului sionist care urma să se nască.

În aprilie 1948, peste 100 de bărbați, femei și copii palestinieni au fost uciși în satul Deir Yassin de la periferia Ierusalimului. Acest moment a dat tonul pentru restul operațiunii, iar din 1947 până în 1949, peste 500 orașe și sate palestiniene au fost distruse în ceea ce palestinienii numesc „Nakba”, adică definiția „catastrofei” în limba arabă. Termenul este menit să reamintească faptul că mulți palestinieni și-au pierdut casa strămoșească în timpul și după primul război arabo-israelian din 1948.

Estimările istoricilor arată că aproximativ 750.000 de persoane fie au fugit, fie au fost strămutate din ceea ce este acum Israelul și teritoriile palestiniene. Termenul Nakba mai aduce aminte și că mulți refugiați palestinieni continuă să rămână apatrizi.

Se estimează că 15.000 de palestinieni au fost uciși, inclusiv în zeci de masacre.

Mișcarea sionistă a capturat 78% din Palestina istorică. Restul de 22% a fost împărțit în ceea ce sunt acum Cisiordania ocupată și Fâșia Gaza asediată.

Astăzi, urmașii celor forțați să-și părăsească locuințele (în jur de șase milioane de oameni) trăiesc ca refugiați în 58 de tabere mizerabile din Palestina și din țările vecine, Liban, Siria, Iordania și Egipt.

La 15 mai 1948 s-a proclamat înființarea statului Israel. A doua zi, a început primul război arabo-israelian, iar luptele s-au încheiat în ianuarie 1949, după un armistițiu între Israel și Egipt, Liban, Iordania și Siria.

În decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluția 194, care solicită dreptul la întoarcere pentru refugiații palestinieni.

Anii de după Nakba

Cel puțin 150.000 de palestinieni au rămas în noul stat israelian și au trăit sub o ocupație militară strict controlată timp de aproape 20 de ani, înainte de a li se acorda în cele din urmă cetățenia israeliană.

Cum un stat palestinian nu a mai apărut, în 1948 oraşul Gaza a fost ocupat de Egipt şi a devenit regiune administrativă egipteană. Aici au început să sosească arabi din Israel şi din alte state vecine, care deţinuseră proprietăţi în Palestina până în 1948. Egiptul nu şi-a propus şi nici nu a dispus de resursele necesare pentru a dezvolta Gaza şi, mai ales, litoralul ei. Dimpotrivă, vreme de două decenii, Gaza a devenit o simplă tabără de refugiaţi, instrumentată politic, religios şi diplomatic în conflictul cu Israel.

Pe scurt, Egiptul a preluat controlul asupra Fâșiei Gaza, iar în ‘50, Iordania și-a început dominația administrativă asupra Cisiordaniei.

În 1964 a fost înființată Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OLP), iar un an mai târziu a fost înființat partidul politic Fatah.

Războiul de Șase Zile și așezările

La 5 iunie 1967, Israelul a ocupat restul Palestinei istorice, inclusiv Fâșia Gaza, Cisiordania, Ierusalimul de Est, Înălțimile Golan siriene și Peninsula Sinai egipteană, în timpul Războiului de Șase Zile împotriva unei coaliții de armate arabe.

Pentru unii palestinieni, acest lucru a dus la o a doua strămutare forțată, sau Naksa, care înseamnă „regres” în limba arabă.

În decembrie 1967 a fost format Frontul popular marxist-leninist pentru eliberarea Palestinei. În următorul deceniu, o serie de atacuri și deturnări de avioane de către grupuri de stânga au atras atenția lumii asupra situației dificile a palestinienilor.

A început construcția de colonii în Cisiordania și Fâșia Gaza ocupate. A fost creat un sistem cu două niveluri, coloniștii evrei beneficiind de toate drepturile și privilegiile cetățeniei israeliene, în timp ce palestinienii trebuiau să trăiască sub o ocupație militară care îi discrimina și le interzicea orice formă de exprimare politică sau civică.

Prima Intifadă (1987-1993)

Prima Intifada palestiniană a izbucnit în Fâșia Gaza în decembrie 1987, după ce patru palestinieni au fost uciși când un camion israelian a intrat în coliziune cu două camionete care transportau muncitori palestinieni.

Protestele s-au răspândit rapid în Cisiordania, tinerii palestinieni aruncând cu pietre în tancurile și soldații armatei israeliene.

De asemenea, momentul acesta a dus la înființarea mișcării Hamas, o ramură a Frăției Musulmane care s-a angajat în rezistența armată împotriva ocupației israeliene.

Reacția dură a armatei israeliene a fost rezumată în politica „Rupeți-le oasele”, susținută de ministrul apărării de atunci, Yitzhak Rabin. Aceasta a inclus asasinate colective, închiderea universităților, deportări de activiști și distrugerea locuințelor.

Intifada a fost condusă în principal de tineri și a fost dirijată de conducerea națională unificată a revoltei, o coaliție de facțiuni politice palestiniene angajate să pună capăt ocupației israeliene și să stabilească independența palestiniană.

În 1988, Liga Arabă a recunoscut OEP ca unic reprezentant al poporului palestinian.

Intifada a fost caracterizată de mobilizări populare, proteste în masă, nesupunere civilă, greve bine organizate și cooperative comunale.

Potrivit organizației israeliene pentru drepturile omului B’Tselem, peste 1.000 de palestinieni au fost uciși de forțele israeliene în timpul Intifadei, inclusiv 237 de copii. Mai mult de 175.000 de palestinieni au fost arestați. Intifada a determinat, de asemenea, comunitatea internațională să caute o soluție la conflict.

Așa s-a ajuns la ceea ce istoria recunoaște ca „Acordurile de la Oslo”

Intifada s-a încheiat odată cu semnarea Acordurilor de la Oslo în 1993 și cu formarea Autorității Palestiniene (AP), un guvern interimar căruia i s-a acordat autonomie limitată în anumite zone din Cisiordania și Fâșia Gaza ocupate.

OEP a recunoscut Israelul pe baza unei soluții bazate pe două state și a semnat efectiv acordurile care au acordat Israelului controlul asupra a 60% din Cisiordania, precum și asupra unei mari părți din terenurile și resursele de apă ale teritoriului.

AP ar fi trebuit să facă loc primului guvern palestinian ales care să conducă un stat independent în Cisiordania și Fâșia Gaza, cu capitala în Ierusalimul de Est, dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată.

Criticii AP o consideră un subcontractant corupt al ocupației israeliene, care colaborează îndeaproape cu armata israeliană în reprimarea disidenței și a activismului politic împotriva Israelului.

În 1995, Israelul a construit un gard electric și un zid de beton în jurul Fâșiei Gaza, întrerupând interacțiunile cu teritoriile palestiniene divizate.

A doua Intifada

A doua Intifada a început la 28 septembrie 2000, când liderul opoziției Likud, Ariel Sharon, a făcut o vizită provocatoare la complexul Moscheii Al-Aqsa, cu mii de forțe de securitate desfășurate în Orașul Vechi din Ierusalim și în jurul acestuia.

Ciocnirile dintre protestatarii palestinieni și forțele israeliene au ucis cinci palestinieni și au rănit 200 de persoane în decurs de două zile. Incidentul a declanșat o revoltă armată de amploare.

În timpul Intifadei, Israelul a provocat pagube fără precedent economiei și infrastructurii palestiniene. Totodată, Israelul a reocupat zonele guvernate de Autoritatea Palestiniană și a început construcția unui zid de separare care, împreună cu construcția rapidă de colonii, a distrus mijloacele de trai și comunitățile palestiniene.

Așezările sunt ilegale în conformitate cu dreptul internațional, dar, de-a lungul anilor, sute de mii de coloniști evrei s-au mutat în colonii construite pe terenuri palestiniene furate. Spațiul pentru palestinieni se micșorează pe măsură ce drumurile și infrastructura rezervată exclusiv coloniștilor taie în bucăți Cisiordania ocupată, forțând orașele și localitățile palestiniene să devină enclave izolate asemenea celor folosite pentru sud-africanii de culoare pe care fostul regim de apartheid al țării le-a creat.

La momentul semnării Acordurilor de la Oslo, puțin peste 110.000 de coloniști evrei trăiau în Cisiordania, inclusiv în Ierusalimul de Est. În prezent, numărul acestora este de peste 700.000, care locuiesc pe mai mult de 100.000 de hectare de teren expropriat de la palestinieni.

Diviziunea palestiniană

Liderul OEP, Yasser Arafat, a murit în 2004, iar un an mai târziu, cea de-a doua Intifada s-a încheiat, coloniile israeliene din Fâșia Gaza au fost desființate, iar soldații israelieni și cei 9.000 de coloniști au părăsit enclava.

Un an mai târziu, palestinienii au votat pentru prima dată în cadrul unor alegeri generale. Hamas a obținut majoritatea. Cu toate acestea, a izbucnit un război civil între Fatah și Hamas, care a durat luni de zile și s-a soldat cu moartea a sute de palestinieni.

Hamas a expulzat Fatah din Fâșia Gaza, iar Fatah (principalul partid al Autorității Palestiniene) a preluat controlul asupra unor părți din Cisiordania.

În iunie 2007, Israelul a impus o blocadă terestră, aeriană și navală asupra Fâșiei Gaza, acuzând Hamas de „terorism”.

Războaiele din Fâșia Gaza

Israelul a lansat patru atacuri militare prelungite asupra Fâșiei Gaza: în 2008, 2012, 2014 și 2021. Mii de palestinieni au fost uciși, inclusiv mulți copii, iar zeci de mii de case, școli și clădiri de birouri au fost distruse.

Reconstrucția a fost aproape imposibilă, deoarece asediul împiedică materialele de construcție, cum ar fi oțelul și cimentul, să ajungă în Gaza.

Atacul din 2008 a implicat utilizarea de armament interzis la nivel internațional, cum ar fi gazul fosforos.

În 2014, pe parcursul a 50 de zile, Israelul a ucis peste 2.100 de palestinieni, inclusiv 1.462 de civili și aproape 500 de copii. În timpul asaltului, numit de israelieni Operațiunea Protective Edge, aproximativ 11.000 de palestinieni au fost răniți, 20.000 de case au fost distruse și o jumătate de milion de persoane au fost strămutate.

În ultimele decenii au existat o multitudine de abordări pentru rezolvarea conflictului israeliano-palestinian. Cea mai importantă rămâne soluția celor două state, care prevede un viitor stat palestinian alături de statul israelian și care ar împărți Ierusalimul în două capitale. Însă ambele părți au mari îndoieli cu privire la șansele de reușită ale acestei variante.

În tot acest context, criticii amintesc de numărul tot mai mare de așezări evreiești din Cisiordania ocupată, care ar putea face imposibil un teritoriu palestinian ca bază a unui viitor stat.

Alte propuneri includ recunoașterea statutului de refugiat de către Israel și despăgubiri fără drept de întoarcere. În discuție se află și ideea relocării limitate a refugiaților palestinieni sau un sistem cu două pașapoarte într-un singur stat. Pentru moment nu pare să se contureze o soluție realistă.

____
Surse folosite:

https://www.bbc.com/news/live/world-middle-east-67073970

+ https://www.theguardian.com/…/israel-hamas-war-live…

+ https://www.theguardian.com/…/west-bank-palestinians…

+ https://www.aljazeera.com/…/whats-the-israel-palestine…

+ https://www.aljazeera.com/…/israel-hamas-war-live-us…

+ https://www.amnesty.org/…/israel-occupation-50-years…/

+ https://www.g4media.ro/ce-este-fasia-gaza-locul-de-unde…

+ https://www.aljazeera.com/…/why-bomb-schools-gaza…

+ https://www.aljazeera.com/…/horrific-scenes-as-dozens…

+ https://edition.cnn.com/…/israel-hamas-war…/index.html

+ https://edition.cnn.com/…/gaza-complete…/index.html

+ https://www.dw.com/…/palestinians-reflect-on…/a-65572850

www.patreon.com