De ce rămânem în România? De ce ne întoarcem aici? De ce unii nu reușesc să se adapteze? De ce alții reușesc așa des? De ce plătim pentru trecutul în care nu am avut nimic de spus? De ce ne ascundem? De ce purtăm o mască diferită pentru fiecare persoană pe care o întâlnim când ieșim din casă? De ce nu ne dăm voie să fim așa cum suntem? De ce nu încercăm să-i înțelegem pe ceilalți? De ce ne este frică? De ce nu ne revoltăm și nu luptăm (pentru noi și pentru ceilalți)? De ce alegem să ne trădăm dorințele? De ce nu mai credem în comunitate? De ce facem rău? De ce renunțăm? De ce ne impunem un exil din propria poveste? 

Toate aceste întrebări mi-au trecut prin cap după ce am văzut sâmbătă seară la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti premiera spectacolului „Exil”. Nu am un răspuns general pentru ele, dar la câteva mi-am răspuns în mod particular. 

EXIL nu este doar o piesă de teatru. Este o poveste reală despre fiecare dintre noi, dar și despre cum alegem să supraviețuim sau să trăim în România. 

În plus, spectacolul EXIL este ca un duș rece pentru propriile răni și arată într-un mod foarte dur cât de mult ne dor nereușitele noastre.

Un roller coaster de emoții în care sunt adunate și prezentate non-liniar toate dramele societății de azi, spectacolul scris și regizat de Alexandra Badea scoate în evidență imaginea unei familii alcătuite din trei generații, rememorând, fragment cu fragment, experiențele care i-au marcat existenţa: regimul brutal comunist, tranziția haotică și gri la democrație şi, mai ales, exilul.

Timp de trei ore am stat ghemuit pe scaunul meu cu numărul 18 de pe rândul 6 în Sala Ion Caramitru și am privit cea mai puternică descriere din viața mea a neputinței de a fi liberi, de a ne desprinde de trecut și de a ne descoperi și asuma identitatea. 

EXIL m-a făcut să înțeleg că mulți fac parte dintr-o țară pe care multă vreme au considerat-o acasă, dar pe care au ajuns sa o vadă și să o simtă ca pe un exil, ca pe o țară care îi (ne) condamnă la un nesfârșit sentiment de nesiguranță.

Spectacolul EXIL te lovește de îndată ce intri foaierul Teatrului Național. În timp ce mă îndreptăm spre scările care duceau spre sală, Ada Galeș mi-a sărit în față cu un microfon și m-a întrebat:„Te-ai gândit vreodată să pleci din România?”.

Pffoaai, am încercat să mă adun rapid pentru un răspuns și am spus că mă gândesc la acest lucru aproape în fiecare zi, dar încă mă ține aici frustrarea că mulți au nevoie de ajutor și nebunia de a încerc să-i ajut așa cum pot eu, din poziția mea de jurnalist care își face treaba în mod onest și în interesul oamenilor. 

M-am gândit apoi mai bine la ce am zis (dar asta nu i-am spus Adei în timp ce mă filma) și mi-am dat seama că am ales să rămân în România, deși am avut până acum câteva oportunități importante să plec, pentru a-mi acorda și mie ajutorul pe care încerc să-l acord altora. Mă simt bine să știu că fac parte dintr-o schimbare, că prin acțiunea mea de a informa corect pot să ajut oamenii să înțeleagă mai bine contextul din jurul lor. Asta îmi temperează frustrările zilnice care reies din tot ce nu merge în țara asta. Asta îmi dă energie și curajul de a rămâne în continuare aici. 

E prima dată când scriu public ceva atât de personal pentru mine, iar asta se datorează puterii pe care mi-a oferit-o spectacolul EXIL. Eu sunt progresist din fire, dar am niște limite în ceea ce privește sentimentul de rușine în fața unei comunități. Probabil am moștenit asta, ca mulți alții, din generație în generație. Însă EXIL pur și simplu m-a dezbrăcat de emoții și m-a făcut să nu-mi fie rușine să mă port gol în fața altor oameni care aveau, asemenea mie, lacrimi în ochi la finalul celor trei ore de spectacol. 

Este adevărat că omul se poate adapta în orice mediu, dar pentru mulți apare la un moment dat o întrebare care macină: „De ce?”. Unii nu vor să se adapteze la o viață unde își lasă familia, prietenii și țara în urmă, pentru că sunt oamenii care îi ajută să se trezească cu zâmbetul pe buze și sunt locuri unde le place să fie, să trăiască sau să adoarmă. Pentru unele persoane, dacă ideea de a avea parte de astfel de oameni în jur înseamnă că sunt condamnați să stea o jumătate de oră în plus în trafic în fiecare zi sau să nu aibă acces la cea mai buna infrastructură (de sănătate, rutieră ori educațională etc…), sentimentul de acceptare și asumare a realității este bătut în cuie. Cel puțin pe moment.

De la umila mea vârstă de aproape 26 de ani, pot spune că am învățat că nimic nu rămâne neatins de schimbare. Însă cum și în ce scop se va produce schimbarea ține de oamenii care o fac decât de timpul în care se produce.

În volumul II din „Moromeții”, Marin Preda expuse cititorului foarte bine apariția omului nou, un Homo Sovieticus impersonalizat până la capăt printr-o educație artificială construită după tehnica dresajului şi a automatizării. 

Anii sub dictatura comunistă i-a îmbrăcat pe oameni cu o frică și reguli stricte de care mulți nu au mai scăpat până când au închis definitiv ochii. Ba mai mult, aceeași frică și aceleași reguli au fost preluate de generația următoare, iar după Revoluția din Decembrie ‘89 frica a rămas neschimbată. O altă generație a preluat aceeași frică, ca și cum aceasta ar fi fost un sentiment firesc al existenței. 

Anul ăsta se fac 33 de ani de ani de la „moartea dictaturii lui Ceaușescu”. De atunci construim în România mai mult separat decât împreună și, pe lângă câteva exemple notabile, nu se vede mai nimic. Nu s-au închegat multe lucruri. Firește, societatea arată altfel față de acum trei decenii.  Suntem parte a occidentului, ne-am digitalizat la nivel individual, am îmbrățișat culturi diverse din toată lumea și ne-am integrat în societatea de consum care definește secolul XXI. Dar la nivel personal există încă multe persoane care au rămas cu fricile și regulile din comunism.

Spectacol EXIL al Alexandrei Badea m-a făcut să înțeleg că fiecare om care pleacă din România este o victorie a celor din cauza cărora pleacă. Pentru analfabeții corupți care ne conduc, țara ideală este cea populată de masa electorală pe care o pot manevra. Aici intră atât cei lipsiți de educație, îmbătrâniți și dependenți de pomeni electorale, dar și incompetenții cu maniere de „șmecheri”, care sufocă administrația publică sau mediul privat doar pentru ca au „meritul” de a fi ruda, prietenul sau amanta unui trepăduș de partid ori pentru că știe să lustruiască bine și fără urme dosul șefului cel mare din companie. 

Toate aceste persoane au în comun faptul că nu se gândesc să plece din România, pentru că nu au nici vârsta, nici pregătirea, nici voința de a lua viața de la capăt. Sunt fie resemnați, fie complici ai dezastrului. Un dezastru care nu a apărut odată cu ei, ci pe care l-au moștenit și care unora le-a servit drept mijloc de exploatare fără limite pentru interesul personal, iar altora drept refugiu pentru frica ce le-a fost transmisă. 

Așa a ajuns România o țară a învingătorilor care nu știu să poarte bătălii pentru ceilalți și în care învinșii se sting lent, într-o indiferență generală. 

Democrația ne-a dat șansa să putem pleca oricând, în orice colț al lumii. Unii o fac de plăcere, pentru a experimenta noi oportunități, în timp ce alții își impun un exil care să-i ajute să uite de partea din viața lor ce le-a măcinat speranțele și le-a distrus dorințele.

Există însă și unii care aleg să rămână acasă ca să lupte pentru schimbare sau să se întoarcă acasă pentru a pornit schimbarea. Mulți dintre aceștia au înțeles că TOTUL începe atunci când îți dai seama ce poți să faci cu tot ce au distrus alții… în tine!

Mergeți să vedeți spectacolul „Exil” la Teatrul Național I.L. Caragiale” din Bucureşti. În seara asta mai este o reprezentare de la ora 19:00 și încă una pe 2 octombrie.

Nu mi-a mai rămas decât să fac o plecăciune virtuală și le mulțumesc sincer actorilor: Ada Galeș, Emilian Oprea, Cosmina Olariu, Florin Călbăjos, Crina Semciuc, Emilian Mârnea, Ana Ciontea, Irina Movilă, Diana Dumbravă, Mihai Călin, Alexandru Potocean, Richard Bovnoczki, Liviu Lucaci, Ionuț Toader, Aylin Cadîr, Vitalie Bichir.