Am făcut 29 de ani. Dar până să ajung aici l-am trăit intens pe ultimul an, după cum se vede și din poze. De fapt, abia am apucat să respir. Și mi-a plăcut mult de tot.

Cine zicea că viața trăită ca un continuu roller coaster te obosește, ei bine, s-a înșelat. Cel puțin așa cred în acest moment. Mie îmi dă energie. Anul ăsta am umblat mult. Am fost mai mereu pe drumuri, am scris, am filmat, am condus, am pus întrebări, am căutat să mă uit atent la detalii și să citesc printre rânduri și, sincer, am uitat câte au fost nopțile în care am adormit cu laptopul în brațe (poate totuși le-a numărat Andreea).

Deci, m-a prins și vârsta de 29 de ani tot cu treabă. Dar nu mă plâng, pentru că îmi place ceea ce fac, oamenii cu care lucrez și țintele pe care mi le-am fixat. Îmi place să trăiesc așa, viu, printre oameni și în agitație.

Însă de ceva timp mă uit mai atent în oglindă dimineața și am sesizat, pe lângă firele albe din barbă și de prin părți care au avut îndrăzneala să se înmulțească în ultimul timp, că am ajuns la un moment în viața mea în care mi-e mai clar ce vreau, ce nu mai accept și cât de important e să mă țin pe poziții ca să nu-mi pierd sensul și busola printre zgomotele din jur.

În această primă zi la 29 de ani și după un an și jumătate de terapie pot să spun, fără vreun menajament, că am început să aleg mai atent oamenii, proiectele și, mai ales, momentele de tăcere.

Paradoxal, când ești un agitat ca mine, înveți să te relaxezi în mijlocul furtunii. Și eu am învățat, mai ales în ultimul an, că liniștea chiar e o formă de forță, nu de slăbiciune, cum greșit cred unii, iar vulnerabilitatea, dacă știi s-o porți cu luciditate, devine o armură mai bună decât orice mască.

Și cred că cea mai mare lecție a ultimului an, din toate experiențele pe care le-am trăit, e aceea că nu trebuie să te grăbești și că drumul e tot atât de important ca destinația. Pare clișeic, dar e fucking extrem de adevărat. Și e fascinant să înțelegi cu tot corpul, și fizic, și psihic, acest lucru, mai ales după ce ai crescut în totală antiteză față de ideea asta.

În ultimul an am spus de mai multe ori „nu știu” și „mai am de învățat”, chiar dacă lumea din jur (și mai ales de pe internet) e tot mai plină de certitudini pe care le exprimă în 30 de secunde pe TikTok sau în două paragrafe scrise pe Facebook.

Când eram mic, îmi era frică de schimbare. Mă paraliza și nu știam cum să coexist cu ea. Acum, că mă apropii de 30 de ani, am început să trăiesc mai conștient fiecare etapă din viața mea, fără să mă mai sperie ideea de schimbare, indiferent ce ar însemna schimbarea asta. Și se întâmplă asta pentru că simt, în sfârșit, că am început să construiesc un echilibru între ce fac și cine sunt.

Evident, mai am mult până departe și multe sabene de pâine de mâncat, vorba lu’ tata, dar mă simt mai aproape de mine decât am fost vreodată. Mai aproape de copilul din Palanca, crescut la 20 de km de București, într-un sat din Giurgiu, care voia doar să înțeleagă lumea și s-o povestească mai departe.

Poate de-asta fac și acum același lucru, doar că între timp am învățat să-l fac cu mai multă responsabilitate.

În plus, cea mai mare minciună din lume e că reușești doar prin forțele proprii. Fake news, cum ar zice Donald Trump. Eu mă gândesc la cei din jurul meu, adică la familie, la prietenii pe care am norocul să-i am, la Andreea mea iubită care mă tolerează zilnic, și realizez că succesul și viața nu sunt niciodată despre a reuși singur, ci despre a reuși frumos și sănătos, alături de oamenii care te fac să rămâi om.

Altfel, stați liniștiți că încă mă revolt tare de tot. Încă mă deranjează ipocrizia, ticăloșia și nepăsarea. Dar am învățat mai mult, în ultimul an, să nu mai las furia să mă ardă pe interior și să acționez pe bază de impuls, ci să încerc s-o transform în curajul de a gândi soluții realiste în raport cu o problemă sau criză. Iar asta mă ajută zilnic să explic lucruri într-o lume care tot mai des renunță să înțeleagă.

În rest, când faci 29 de ani se simte ca atunci când îți faci un ultim upgrade de iOS înainte să-ți schimbi telefonul. Totul merge, dar parcă mai încet. Îți place ce vezi, dar știi că e timpul să treci la alt nivel nu peste mult timp.

Așa că urmează un an în care îmi doresc pentru mine mai puțin zgomot și mai mult sens, mai multe conversații reale și mai multă claritate care să acopere haosul. Și dacă ar fi să cer un singur cadou pe care să îl împart cu voi, toți cei care mă citiți și urmăriți, ar fi acela de a învăța cu toții să fim puțin mai atenți unii la alții. Poate nici nu va imaginați cât de important e să nu ne pierdem din vedere și SĂ FIM cu adevărat pentru cei din jurul nostru.

Vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase, pentru urări, pentru timpul pe care vi-l luați ca să mă citiți, pentru încurajări, pentru critici și chiar și pentru înjurături. Toate ajung la mine și sunt parte din omul la care m-am uitat în oglindă de dimineață și i-am zâmbit.