Veneam zilele trecute spre Severin, la socri, și mi-a pus Andreea în mașină, pe centura Piteștiului, melodia „Hospital for Souls” de la Bring Me the Horizon. E acolo un vers care a rămas cu mine în aceste zile: „Everybody wants to go to heaven, but nobody wants to die”. În traducere, ar fi: “Toată lumea vrea să meargă în rai, dar nimeni nu vrea să moară”.

Andreea a pus melodia de două ori la rând și, în timp ce conduceam, am lăsat piesa asta să-mi intre în gând, să-și facă loc acolo și să se așeze într-un loc din care să înceapă să construiască. Ce? Păi tocmai aceste gânduri pe care le bat acum la tastatură, în dimineața zilei de Paște.

Eu am citit la viața mea filosofi de care am fost aproape îndrăgostit pe la 20 de ani, ca Schopenhauer și Kant. Mi-a plăcut mult și ieșirea din tipare și gândirea dincolo de limite a unor mari scriitori precum Kafka, Camus, Hemingway sau, mai recent, Mario Vargas Llosa, care a murit zilele trecute. M-a fascinat și povestea, dar mai ales puterea celor care au supraviețuit ororilor secolului XX, precum cei care au rezistat Holocaustului sau cei care au ieșit din temnițele comuniste după ani întregi de detenție politică, cum s-a întâmplat cu seniorul Coposu. Mă gândeam mereu ce fel de putere îți trebuie să rămâi acolo, tu cu tine, iar luciditatea să nu te părăsească în suferință și să se refugieze în haosul nebuniei, care pare că are în acele momente de chin senzația de dulce și de confort.

Povestea lui Corneliu Coposu e una care m-a marcat atunci când am citit-o. A stat opt ani singur în celulă şi a uitat să vorbească, iar atunci când a ieşit de acolo, nu mai putea să articuleze niciun cuvânt. A învățat din nou să vorbească. Ce l-a ținut în viață și i-a păstrat luciditatea? Credința că o să iasă într-o zi de acolo. Și a ieșit. A și avut norocul să prindă în viață căderea comunismului. Practic, i s-a îndeplinit visul de a vedea că oamenii nu mai sunt torturați pentru că gândesc diferit de cum le spunea Partidul Unic.

Lecția lui Coposu mă duce mereu cu gândul la Viktor Frankl, despre care am aflat tot acum niște ani, când am descoperit un interviu cu el pe YouTube (las link în comentarii). Am început în pandemie să-i studiez puțin viața și am aflat cât de greu i-a fost să supraviețuiască lagărelor de concentrare naziste în Viena anilor de război. Ei bine, Frankl și-a pierdut, din cauza războiului, părinții, fratele și soția. Dar a rămas lucid. Nu a luat-o pe calea nebuniei și s-a ghidat de-a lungul vieții după ideea că suferința fără sens duce la disperare, dar suferința cu un scop, chiar și doar imaginat, devine suportabilă. A spus asta de mai multe ori în scrierile și lecțiile sale publice.

Și când mă gândesc la Coposu sau la cei care rămân stabili psihic în suferință, îmi aduc aminte de lecția lui Viktor Frankl. Iar ce spune el se aplică și credincioșilor care azi sărbătoresc Învierea lui Hristos.

Dacă ne întoarcem la versul celor de la Bring Me the Horizon, el nu face decât să indice faptul că mulți vor „să ajungă în rai”, fie că el înseamnă viață eternă, fericire absolută, succes sau pace, dar puțini sunt dispuși să treacă prin „moarte”, adică prin pierdere, durere, transformare sau renunțare pentru a ajunge acolo. E un fel de trăire într-o două lumi, unde raiul e promisiunea, iar moartea e prețul.

Problema umanității e că are o frică pe care aș numi-o eternă: vrea rezultatul, dar nu vrea să treacă prin proces. Iar asta nu se întâmplă doar legat de moarte. De multe ori, noi, oamenii, în dorința de a câștiga timp și a ajunge la succes mai rapid, vrem să ajungem la rezultat prin ocolirea procesului. Ne mințim că asta e o cale inteligentă, dar niciodată nu e calea cea bună, cea sănătoasă. Iar asta am aflat-o de multe ori pe pielea mea. Nu poți afla finalul poveștii fără să treci prin poveste.

Am avut discuții despre moarte de-a lungul timpului cu diverși oameni. Unii doar înțelepți deveniți prin suferință, alții duhovnici cu har, pentru care religia e o formă de viață, nu o formă de a face bani. Am stat de vorbă cu oameni în suferință și aproape de moarte. Cu toții am ajuns la concluzia că doamna îmbrăcată în negru și cu coasa în mână e inevitabilă. E, de fapt, singura certitudine a umanității.

Însă ne speriem de ea și, ca să treacă panica, creierul nostru creează o plasă de siguranță, un scut. Așa ajungem să ne agățăm de viață cu dinții, chiar și când vorbim despre mântuire sau reîncarnare. Iar de aici se creează fantezia raiului, despre care vorbește religia. Problema noastră, a oamenilor, e că suntem terifiați de pasul necesar ca să ajungem acolo, adică de ideea de a muri, de a nu mai fi în deplină conștiință. Iar eu sunt una dintre acele persoane.

Așa ajungem noi, oamenii, să ne agățăm, mai ales în zile de sărbătoare ca asta, de credința în Înviere, adică în ideea că există o viață după moarte. Credința asta e, mai clar spus, o speranță care dă sens durerilor noastre, pierderilor și/sau efortului nostru continuu de a trăi. Iar psihologii spun că asta ajută psihicul să nu se prăbușească în nebunie.

„Everybody wants to go to heaven, but nobody wants to die” e, să spunem, un fel de trezire în conștiință. Dar nu din aia de tip Călin Georgescu. E ceva al dracului de dureros și, totodată, demențial de adevărat în metafora acestui vers. Ne invită oarecum să înțelegem că din moarte vine o altă viață și că, pentru asta, e necesară o transformare, chiar dacă dureroasă în sensul umanității.

Nu toți cred în Înviere. Nici eu nu sunt cel mai mare fan al acesteia. Dar Învierea nu e despre „știință” în sensul clasic. Nu e ceva ce poți măsura în laborator. E un act de credință, nu de certitudine. Și e sănătos să fie așa, pentru binele umanității. De altfel, chiar în filmul Conclave cu Ralph Fiennes se vorbește despre faptul că certitudinea „este marele dușman al unității” și „dușmanul mortal al toleranței”. Dacă am avea doar certitudini, nu am mai crede, nu ne-am mai lăsa purtați de idei, de întrebări, de visuri, de gânduri. Am fi rigizi, indisponibili emoțional și incapabili de a accepta și ceea ce nu putem înțelege.

Mi-a spus cândva un preot de la Giurgiu, unul dintre cei care cred cu adevărat, nu doar țin slujbe ca să facă bani, că adevărul Învierii nu stă neapărat în istoricitatea evenimentului. Ea poate fi contestată de oameni, dacă vor. Adevărul Învierii, pe care o sărbătoresc creștinii în Duminica Paștelui, simbolizează mai curând faptul că moartea nu e finalul și că există speranță chiar și când totul pare pierdut. Că omul poate renaște spiritual într-un alt context, unul pe care, când e în viață, doar și-l imaginează.

Și, fie că vorbim de Iisus, de noi înșine, sau de cei dragi care au plecat, Învierea rămâne o idee necesară. E o lumină într-o lume greu de înțeles, așa cum mi-a mai spus același preot.

Am fost de multe ori în rolul lui Toma, cel despre care se spune că a fost „necredincios”. El voia să atingă pentru ca mai apoi să creadă. Mi-am dat însă seama, de-a lungul anilor, din discuțiile cu oamenii, dar și după ce am început să fac terapie, că ideea de credință nu trebuie anulată complet, căci ea generează convingerea într-un adevăr pe care nu-l poți demonstra, dar pe care îl simți mai real decât orice evidență, mai ales în momentele de cădere în disperare sau durere. E un scut de care ai nevoie ca să nu te cuprindă nebunia sau întunericul.

Cândva vorbeam cu un amic mai spiritual, un domn trecut dur prin viață, mai ales prin acei fatidici ani ’90. Eram la finalul facultății și el era angajat la Biblioteca Națională, iar când ieșeam cu el la țigară (ca să fumeze el), începeam să filozofăm. Și îmi aduc aminte că am vorbit de multe ori despre religie și credință. Eu eram mult mai necopt atunci decât acum și îl întrebam dacă e sănătos să crezi în ceva ce nu poți explica.

El îmi spunea că nu e nevoie să crezi orbește, căci există o formă de credință matură, care nu neagă rațiunea, ci o completează. Îmi aduc aminte că discuția s-a dus cândva în ideea că, chiar dacă nu știm sigur dacă există rai, alegem să trăim ca și cum ar exista, pentru că viața noastră capătă așa mai mult sens. Atunci credeam că e îndoctrinat. Mai târziu mi-am dat seama că era modul lui de a avea curaj să caute să creadă într-o poveste mai mare.

Și asta cred că facem cu toții. Căutăm neîncetat, în fiecare zi, să credem în povești, să ne agățăm de ele sau să le creăm pentru a căuta acel scop pentru care merită să trăim. Și poate că nu e nevoie să credem în Dumnezeu așa cum vrea Biserica. Poate unii nu cred deloc, dar cred în binele umanității, în a-l ajuta pe celălalt. Iar în logica asta se ascunde tot o formă de credință, dar nu în religie, ci într-o lume care are sens pentru că îl construim noi.