Suntem la o decizie distanță de sfârșitul lumii. Asta e realitatea de care m-am izbit într-o duminică seară de noiembrie. Am văzut și eu „A House of Dynamite” și mi-a venit să plâng, am înghițit în sec, mi s-a zbârlit pielea pe mine și m-au cuprins fiorii pe spate de fiecare dată, în cele trei mari părți ale filmului, când s-a rostit fraza: „Interceptare nereușită. Obiectivul e pe traiectorie.”

Da, abundă presa internațională de critici, cum că „e o fantezie politică” și „o mare dezamăgire” ori „un eșec major”, însă filmul ăsta, care te ține nemișcat până la final, e o mare trezire la realitate, mai ales în actualul context geopolitic, când Vladimir Putin și nebunul de la Phenian folosesc testele nucleare ca instrumente de șantaj.

În plus, zilele astea Donald Trump a ordonat reluarea testelor nucleare ale SUA, după decenii în care acestea au fost sistate, semn că ne aflăm într-o nouă realitate, în care un posibil război nuclear nu mai e o ipoteză îndepărtată.

Dacă vezi filmul ăsta și ai capul pe umeri, nu ai cum să nu te întrebi, văzând agitația din mijlocul crizei, cum ar reacționa Trump și Hegseth la o asemenea situație.

Netflix a făcut un film care, dincolo de artificiul scenariului, surprinde magistral esența singurătății deciziei. Pentru că atunci când ești în vârful lanțului de comandă, fiecare alegere e o greutate pe care o duci singur, chiar și atunci când în jurul tău sunt mulți consilieri și generali care îți explică ce ar trebui să faci în baza resurselor și datelor de care dispune țara pe care o conduci.

Și sunt două momente importante în film pe care le-am observat ca detalii care vorbesc de la sine:

Primul e scena în care personajul interpretat de Rebecca Ferguson găsește în buzunarul de la sacou figurina unui dinozaur pe care i-o dăduse copilul ei de dimineață, înainte să plece spre Casa Albă. E un detaliu aparent banal, dar care concentrează toată tragedia posibilă a umanității în filmul ăsta, cel puțin din punctul meu de vedere. Un detaliu care aproape că urlă spre oameni în ideea de a le transmite mesajul că am evoluat ca specie, am construit orașe, țări, sisteme de telecomunicații, internetul, am colonizat spațiul, am inventat inteligența artificială, dar în același timp ne-am lăsat în buzunare reflexul de a ne autodistruge.

Dinozaurul ăla mic așezat apoi pe birou de Rebecca Ferguson e metafora perfectă a speciei noastre, care poate să dispară prin propria forță. Și poate că asta e cea mai mare ironie a epocii în care trăim, să fim conștienți că ne putem șterge de pe fața Pământului, dar tot să nu renunțăm la armele care ne-ar putea aduce în situația aia.

Al doilea moment e cel în care președintele SUA, jucat de Idris Elba, îi spune ofițerului care poartă valiza nucleară: „Parcă am construit o casă plină cu dinamită. Am creat atâtea bombe și planuri. Pereții sunt gata să explodeze. Dar tot trăim în ea.”

Unii ar spune că e o replică clișeică de film, ca să dea bine la scenariu, dar e mai mult de atât. E un fel de diagnostic al lumii în care trăim, care și-a ridicat confortul, puterea și securitatea pe fundația fricii. Ce, nu-i așa? Nu-i așa că vorbim despre pace, dar o păzim cu focoase nucleare?

Iar finalul, prieteni, finalul care nu există e înfricoșător. E o tăcere brutală, o suspendare a timpului exact în clipa în care aștepți explozia, decizia sau salvarea. Dar nu mai vine nimic. Doar liniștea și apoi genericul. Nu știm dacă racheta a lovit orașul, dacă SUA au reacționat ori dacă omenirea a scăpat. Rămâi singur în fața ecranului să-ți imaginezi final, dar exercițiul ăsta nu ai cum să-l faci fără să te introduci și pe tine în el.

Nu știu în acest moment dacă pot să zic că mi-a plăcut filmul ăsta regizat de Kathryn Bigelow. Mai mult pot să spun că m-a șocat. Pot însă să spun că e unul din filmele alea dure, care parcă zici că te lovesc în stomac și te lasă fără răspunsuri. Ba dimpotrivă, te și pune în postura celui care ar trebui să le dea, în ideea de a te face să te întrebi: dacă eu aș fi acolo, ce aș face? aș apăsa butonul? aș ezita? aș putea trăi cu decizia mea?

Lipsa finalului e un avertisment tras prin puterea cinematografiei. Deci, mulțumim Netflix. Și acest avertisment se traduce prin faptul că oamenii care așteaptă finaluri clare trăiesc deja într-o lume care nu mai există.

Lumea reală, cea de azi, nu mai are finaluri deja stabilite, iar asta vedem zilnic în regim de breaking news. Totul e într-o stare de alertă continuă și parcă trăim cu toții, așa, într-un lung moment înaintea exploziei.