de Marian Staş

Preafericirea Voastră, O lecţie importantă pe care am învăţat-o în anii în care am contribuit la conştientizarea, în spaţiul public, a nevoii unei Şcoli de secol XXI pentru o Românie de secol XXI a fost aceea a angajării directe a dialogului la nivelul cel mai înalt de autoritate, responsabilitate şi decizie, atunci când subiectul a cerut aşa ceva.

Am procedat ca atare cu privire la starea sistemului public al Educaţiei, inadecvat strategic nevoilor României de azi şi, mai ales, de mâine – subiect de securitate naţională – interacţionând nemijlocit cu cei patru şefi de stat de până acum, începînd din 1990. În mod deosebit, am dialogat – direct sau indirect – cu personalitatea aleasă prin vot democratic să conducă destinele ţării în acest mandat, ca şi în cel anterior, cu atât mai mult cu cât actualul Preşedinte al României a desemnat Educaţia drept chestiune de importanţă critică, asumându-şi personal proiectul transformării sale istorice. Dovada de netăgăduit a gravităţii temei este includerea sa în Strategia Naţională de Apărare a Ţării pentru perioada 2020-2024, atât în secţiunea Riscuri (“143. Perpetuarea unor disfuncţii trenante în organizarea marilor sisteme publice afectează drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Riscurile derivă, în continuare, din funcţionalitatea redusă a marilor sisteme publice de sănătate, educaţie şi asistenţă socială, pe fondul deficienţelor cu caracter generalizat, conexe modului de alocare şi gestionare a resurselor, dar şi insuficienţei acestora” – p. 27), cît şi în secţiunea Vulnerabilităţi (“166. Calitatea scăzută a actului educaţional, care plasează România pe ultimele poziţii din Uniunea Europeană cu privire la rezultatele şcolare comparate internaţional (PISA), rata de finalizare a studiilor universitare sau accesul la programe de formare pe tot parcursul vieţii.” – p. 29) Când afirm că România secolului XXI funcţionează cu un sistem educaţional de secol XIX-XX (de unde şi inadecvarea strategică fundamentală), am în vedere, specific, încremenirea Şcolii ca sistem în paradigma sa comunistă (caracterizată, înainte de orice, prin centralizare exacerbată, profund contraproductivă, pe toate palierele sale operaţionale, începând cu cel al arhitecturii curriculare) acolo unde, în loc, ar fi fost firesc să funcţioneze de ani buni deschiderea proprie subsidiarităţii de vocaţie profund europeană, cheie de boltă a existenţei Uniunii a cărei membră ţara noastră a devenit, prin proprie voinţă, la 1 ianuarie 2007. Adică de cincisprezece ani împliniţi, la 1 ianuarie 2022.

Continuarea, aici.