de Marian Staş

Echipa de gimnaste a României ratează halucinant, în premieră impardonabilă, prezența la Olimpiadă. Epitom, jumătate de veac, al olimpismului de clasă în stare pură, fetele noastre stau trist acasă, trase în jos de mâlul ucigaș al cinismului rinocerilor României de lemn, impostori ineptocrați care n-au dat, nu dau și nu vor da în veci un chior pentru autentica performanță sportivă, călcând în schimb pe cadavre pentru interesele lor otrăvite. Semnalele de alarmă, trase ani la rând de profesioniștii consacrați ai breslei, au fost luate sistematic în batjocură, până în punctul în care răul nu a mai putut fi oprit.

În Opera Națională București a dat strechea. Spectacolul jalnic-patetic al frustrărilor complexate de mediocritate răbufnindă din străfunduri meschine se lățește, băltind inadmisibil, pe o scenă-fanion a artei și spectacolului de performanță, poale puse în cap ca pe maidan, față cu impotență guvernamentală și golăneală managerială date în fapt la greu. În sală, huiduieli și fluierături ale spectatorilor plătitori, trădați de reprezentații sabotate la rând, una după alta, de… angajații Operei înșiși!…

În exercițiul financiar 2007-2013, România a ocupat ultimul loc în Uniunea Europeană în materia absorbției fondurilor, pierzând 8 din 19 miliarde euro fonduri structurale și de coeziune, potrivit unei analize recent publicate de europarlamentarul Siegfired Mureșan. La doi ani de la debutul celui de-al doilea ciclu financiar din care suntem parte, 2014-2020, doar 40% din programe au fost lansate, existând riscul suspendării fondurilor europene chiar din debutul implementării acestor programe. Paragraful ăsta deja aduce a fluierat (aproape resemnat) a pagubă, după numărul de ori de câte Comisia Europeană a întors Acordul de parteneriat cu Guvernul României până i-a dat lumină verde, din același motiv ineptocrat: cifre puse laolaltă cu furca, din incompetență cronică și acută lipsă de viziune strategică.

În prag de alegeri, PSD și PNL par decerebrate, penal ori legionar, exhibându-și complexele și neputințele, de se face părul măciucă la gândul grozăviilor mâloase din adâncuri, ascunse în perdelele de fum ale porcăriilor explodate pe sticlă. Dacă așa e la vedere, cum or arăta scheletele adevărate din sipetele politrucianiste de taină, Dumnezeule mare?!… Miniștri din acest guvern – mult prea impotent, după gustul și, mai ales, așteptările mele – demisionează în serii scurte, la jumătatea unui mandat în care eu am văzut mai degrabă diletantism și oportunism, decât performanță incontestabilă, specifică și măsurabilă.

Și, ca dezolantul tablou la zi să fie deplin, după cinci luni de farsă publică botezată dezbatere, de curând ministrul Educației al acestui guvern (tehno? inepto?)crat dă un alt halucinant rateu strategic, uriaș cât roata carului, girând o făcătură de tabel numit în limbă de lemn plan-cadru pentru gimnaziu, pe care profesorul Mircea Miclea l-a numit, pur și simplu, „meșteșug al tâmpeniei”. Cu distinsul universitar de la Cluj mă știu de aproape zece ani. Niciodată până acum nu l-am văzut mai furios – nu revoltat, furios de-a binelea!… -, martor la această impostură curriculară pe față, cu patologie comunistoidă cronică.

Răul comun, răul adânc al tuturor istoriilor de mai sus? Eșecul educației, de bună seamă, ce altceva!… Cancerul cu iz comunist-securist, metastazele generalizate ale mediocrității din corpul sistemului public al Educației, ale cărui răni de impostură și incompetență la vedere supurează monștri precum recentul nefericit tabel curricular gimnazial, și, în aval, toate celelalte grozăvii povestite aici.

Ei, rinocerii, au a fi stârpiți degrabă. Toți. Sec și cu sistemă, înainte să puiască mai departe și să apuce a face mai mult rău. El, cancerul, are a fi extirpat urgent. E chirurgia strategică dureros necesară, pentru a evita autodistrugerea sistematică din interior, cu complicitatea fantoșelor urâte care, încă, parazitează Școala ca sistem, la vedere ori în ascuns.

Până atunci, rămâne cum a scris Orwell: „A people that elect corrupt politicians, imposters, thieves and traitors are not victims… but accomplices.” Iar până la consumarea asumată, onestă și deplină, a penitenței grele pe care suntem datori să o facem pentru că noi, societatea mediocră, am tolerat, am girat și am încurajat cu lașitatea noastră complice, coșmarul ineptocrat care, răstimp de peste un sfert de veac, a decăzut educația publică în hăul în care este acum, avem a începe redempțiunea murmurându-ne deschis culpa și presărând cenușă asupra capetelor noastre vinovate, de pe care – vai nouă, celor care am păcătuit!… – coroana nerușinii noastre față de noi înșine se clatină bezmetic, gata să cadă (Lamentationes 5:16): „Cecidit corona capitis nostri; vae nobis, quia peccavimus!…”

Adevăr grăiesc vouă: când Dumnezeu vrea să ne piardă, mai întâi ne ia mințile. Nouă, ca nație ce încă mai dăm drept de viață lucrării celor care țin, încă, Educația încremenită feroce în paradigma sa comunistă, până ne-or veni din nou mințile în cap și, tot ca nație, om face cu totul altfel.

Așa cum se cade. Nu ca acum, cu mințile luate.

Vae nobis!…

QMagazine – Revista, news online, exclusivitati, interviuri, reportaje, stiri, breaking news