Marian Staș – Sine qua non. Teme strict necesare într-un text de lege viabil

Mai întâi, testul meu de turnesol. Orice demers instituțional ori text de lege care conservă actualul status quo – adică o Românie de secol XXI cu o Educație de secol XIX-XX – este din start nul și neavenit. Consfințirea politică a unui atare demers ar constitui subminare a statului de drept și atac direct la siguranța națională a României, prin trădarea politică pe față a interesului național.
Pentru mine, enunțurile anterioare sunt nenegociabile. Doar punerea fermă a sistemului public al Educației pe făgașul secolului XXI va marca începutul autentic al ieșirii României din comunism. Restul e abureală și praf în ochi.
Între 1994 și 1997, Africa de Sud a avut simultan două imnuri naționale, în baza unei proclamații constituționale semnate de președintele Nelson Mandela. Pentru o perioadă scurtă la scara istoriei, imnul vechi al unei Africi de Sud subjugate de apartheid a coexistat legal cu noul imn al noii Africi de Sud, democratică. În 1997, cele două imnuri au fuzionat în ceea cea a devenit imnul de stat al Africii de Sud. Povestea adevărată (relatată aici: http://www.southafrica-newyork.net/ consulate/anthem.html) este fascinantă, iar morala ei are pentru mine o profunzime tulburătoare: în momente astrale ale istoriei, adică la schimbarea paradigmei, noul nu poate lua locul deopotrivă pașnic și brutal/brusc vechiului; este critică statuarea prin lege a unei perioade de tranziție suficiente (mai degrabă, cu durată scurtă) pentru ca noul să poată lua locul, complet și ireversibil, vechiului. Dacă Africa de Sud a putut face așa ceva, noi ce cusur am avea să nu putem? Niciunul, zic eu, dacă suntem de bună-credință.
Acesta este cazul, acum, al unui demers legislativ cu scaun la cap, centrat pe schimbarea paradigmei Educației.
Dată fiind amploarea istorică a transformărilor necesare, eu apreciez că primul principiu al procesului este cel al coexistenței, timp de patru-opt ani, a modelului educațional nou cu modelul educațional actual, până la consolidarea ireversibilității schimbărilor structurale puse în fapt de noul model. Amintesc aici și un principiu important din consultanța de proces aferentă managementului schimbării, și anume că avem de făcut simultan două lucruri: încurajarea pe toate căile a noului model; și descurajarea pe toate căile a modelului vechi, depășit.
Așa încât eu aș statua explicit în textul legislativ un calendar de principiu al operaționalizării depline a cadrului strategic al transformării școlii ca sistem, cu toate marile proiecte pornite integral, la scara întregului sistem, nu mai târziu de 2020-2022.
Un al doilea principiu aferent unui (proces și) text legislativ sănătos vizează definirea corectă a cadrului strategic al transformării de sistem. Schimbarea de paradigmă în absența conversației despre VALORILE cultivate în școală este imposibilă – atât conceptual, cât și structural, fie că vorbim de curaj, integritate, patriotism, respect față de sine și de cei din jur, asumare a învățării la nivel individual etc. La fel, schimbarea de paradigmă este imposibilă tehnic, în absența proiectelor transformaționale care dau viață valorilor, odată acestea definite și acceptate de societate. Trei sunt proiectele menite să schimbe comportamentele din școală și, pe această bază, să schimbe deprinderile și apoi să genereze atitudini noi, respectiv noi mentalități: o ARHITECTURĂ CURRICULARĂ nouă; o ARHITECTURĂ DE RESURSE UMANE nouă; și o ARHITECTURĂ INSTITUȚIONALĂ nouă.
În fine, un al treilea principiu pe care aș statua procesul (și textul) legislativ aferent educației este cel al consfințirii, o dată pentru totdeauna, a filozofiei investiției în educație și maximizării ratei de rentabilitate a acestei investiții, în locul abordării meschin-contabilicești actuale, centrată pe „cheltuielile cu învățământul”. De pildă, în momentul în care gândesc în termeni de investiție eficientă, mă gândesc de șapte ori dacă mai mențin actuala stare de lucruri pseudocurriculară, care, de fapt, e o stare de lucruri perdant-sindicalistă, care nu are nimic de-a face cu bunăstarea educațională a copiilor, ci conservă nătâng drobul de sare artificial „vai, Doamne, nu cumva să rămână profesorii pe drumuri, fără norme!…” În acest joc ipocrit, toate părțile pierd: profesorii nu vor putea avea în veci salariile pe care, de fapt, le merită (tehnic, este imposibil acest lucru), iar copiii vor continua să toace 15-16-17-18 discipline în fiecare semestru, ca bezmeticii. Și toată lumea va continua să se întrebe: „Oare chiar avem toți mintea dusă cu sorcova, nu suntem sănătoși la cap să perseverăm diabolic în ceva ce vedem de la ani-lumină că nu merge cum trebuie?!…”
Iată câteva arii necesare în care 6% PIB au a fi investiți cu succes:
- Modele curriculare noi pentru învățământul preuniversitar (inclusiv modele noi de evaluare-absolvire), în locul imposibilei stări de fapt curente
- Programe adevărate de licență și masterale pentru profesia didactică, în locul păguboasei filosofii DPPD curente
- Modele de carieră didactică moderne pentru profesori, cu opțiuni orizontale multiple, în locul stării curente, meschine, prăfuite, depășite
- Programe de formare și învățare pe întreg parcursul vieții pentru personalul din sistem
- Modele instituționale centrate pe subsidiaritate, în locul centralismului comunist de acum (deschiderea pieței reglementate de inspecție școlară, redefinirea din temelii a inspectoratelor școlare actuale etc.)
Concluzionez analiza principiilor enunțate mai sus cu un fapt practic important și necesar, în opinia mea, ce decurge dintr-o trăsătură fundamentală a nației, în general, și a instituțiilor publice românești, în special: frica viscerală de asumare, materializată printr-o mai mult sau mai puțin disimulată rezistență la schimbare – subtil-perfidă, uneori, sau pe față de-a binelea, alteori. În această logică a psihologiei românilor, aș urmări cu acribie ca niciun enunț esențial care consfințește schimbarea paradigmei să nu lipsească din text, pentru ca nimic din ceea ce înseamnă transformare de sistem să nu poată fi eludat cu bună-știință, pentru că legea, nu-i așa, nu prevede explicit!…
În contextul acestei dezbateri, semnalez recenta analiză excelentă postată pe blogul personal de profesorul Constantin Cucoș, de la Universitatea Al.I. Cuza, din Iași (http://www.constantincucos.ro/ 2015/06/o-noua-lege-a-educatiei-praf-in-ochi-sau-discutii-de-dragul-discutiei), care conchide tranșant cu privire la nefericitul text orfan de mamă și de tată lăsat recent de izbeliște în spațiul public, renegat în direct și la o oră de vârf chiar de, probabil, mama sa spirituală (http://adevarul.ro/educatie/scoala/ecaterina-andronescu-despre-proiectul-legi-educatiei—8_556d928ccfbe376e35d8e0f4/ index.html):
Conchidem că actualul proiect nu este suficient de integrativ și congruent și vine cu numeroase „umbre” sau ambiguități care adâncesc improbabilitatea și voluntarismul decizional. Este un act normativ „cuminte”, în același timp cumulativ, osmotic, sincretic, satisfăcând, aparent, cerințe și ambiții din toate direcțiile. El nu este inovativ sau revoluționar, nu zdruncină cu nimic din ceea ce deja se întâmplă și poate fi un reflex al unei epoci „copy paste” de care nu mai scăpăm. Pare a fi cumva un cadru „acompaniator” și „ascultător” al realităților, subordonat acestora, și nu unul care să o ia înaintea proceselor, reformându-le. Realitatea însă e mai complexă și ne obligă la altceva mai revoluționar. Din păcate, autorii acestui proiect (cine or fi oare?) nu dovedesc suficient curaj.
Tot `n acest context, semnalez și reflecțiile substanțiale pe temă ale președintelui ARACIP, Șerban Iosifescu, publicate tot pe blogul personal (http://deceeducatia.blogspot.ro/2015/05/daca-ar-fi-dupa-mine.html), din care citez două, de forță:
- Aș proclama principiul subsidiarității, ca principiu fundamental în organizarea și funcționarea organizațiilor de educație, cu libertate maximă oferită acestora, în planificarea, organizarea și derularea procesului de educație, dar cu condiția obținerii rezultatelor așteptate – evaluate independent. În treacăt fie spus, ar dispărea ideea de alternativă educațională, pentru că fiecare școală va fi liberă să îmbrățișeze orice alternativă pedagogică, să adopte orice structură disciplinară/ nondisciplinară, să-și definească „planul de învățământ”, orarul etc. – repet, cu condiția atingerii rezultatelor scontate, pentru fiecare etapă curriculară și cu acordul deplin al beneficiarilor.
- Aș defini modul de obținere și de alocare a resurselor financiare necesare obținerii rezultatelor așteptate: bugetul educației >6% din PIB; finanțarea prin granturi stabilite pe baza unei formule de finanțare; statuarea principiului că finanțarea aparține celui care învață și nu școlii. Având în vedere că profesorul este resursa esențială, care generează rezultatele așteptate ale învățării, aș defini salariul de intrare în învățământ la 90% PIB/locuitor/lună și salariul mediu la 120% din PIB/locuitor/lună.
Și un ultim gând, căruia i-a venit vremea a-l rosti acum, când în Educația din România o lume e pe cale să meargă în istorie, iar o alta, nouă, stă să se nască pentru viitorul mai bun al acestei nații încremenite încă în ea însăși, de un sfert de veac mult prea lung și mult prea frustrant. Iar acest proces istoric este ireversibil, indiferent cât de mult timp meschine fantoșe jalnice, de pseudo-anvergură politică ori securistă, vor ține aiurea piciorul pe frâna schimbării, în virtutea pozițiilor de autoritate formală pe care, încă, le dețin. Timpul nu mai are răbdare, iar vremea fantoșelor a apus. Iată gândul.
Epoca „Andronescu garantată Vanghelie” în Educație apune acum, sub umbra grea a compromisurilor otrăvite pentru voturi cu orice preț – chiar cu prețul usturător al demnității academice („Andronescu… garantată VANGHELIE?!!!…”). Epoca „Andronescu garantată Vanghelie” nu mai aparține nicidecum timpului viitor, ci timpului frustrant, încă prezent, dar stins repede în necesara uitare. Epoca „Andronescu garantată Vanghelie” e, pur și simplu, inadecvată pentru orice conversație serioasă despre școala secolului XXI pentru România secolului XXI. Declar, susțin și semnez. Punct.
Altminteri, rămâne cum am stabilit. Orice demers instituțional ori text de lege care conservă actualul status quo – adică o Românie de secol XXI cu o Educație de secol XIX-XX – este din start nul și neavenit. Consfințirea politică a unui atare demers ar constitui subminare a statului de drept și atac direct la siguranța națională a României, prin trădarea politică pe față a interesului național.
Dr. ing. mat. Marian STAȘ, MPA
Ultima ora:

ObservatorȘtefan Popescu: Lumea, pe scurt…

PoliticIon M. Ioniță: Ce efecte are demisia președintelui?

EconomieRăzvan Popescu: ROMGAZ a publicat rezultatele operaționale cheie preliminare aferente anului 2024

ExternIulian Chifu: Cursa pentru partenerul de coaliție al PAS-ului Maiei Sandu la generalele din Republica Moldova

SocialAndrei Caramitru: Studiu despre analfabetismul funcțional

EvenimenteRadu Puchiu: Extrem de onorat că am avut ocazia să moderez primul Aspen Dialog din acest an – The Power of Convening in Turbulent Times

EditorialȘtefan Popescu: Lumea, pe scurt…

CulturaIonuț Vulpescu: Podcast – invitat, actorul Constantin Dinulescu (sezonul 5, episodul 1)
Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe